Din lagărul comunist în cel din Iugoslavia

În 1989, trei prieteni au hotărât să fugă din România. Adrian Bulacu, Puiu Sălăgean şi Walter Pester aveau fiecare 21 de ani şi curajul nebunesc de a fugi departe de o viaţă care devenise din ce în ce mai apăsătoare. Cei trei au plecat din Hunedoara fără se mai uite înapoi, conduşi până la Herculane de tatăl lui Adrian. După trei zile de mers prin pădure şi după ce au urmărit fiecare mişcare a grănicerilor, cei trei au intrat, la adăpostul întunericului, în Dunăre. Începea aventura vieţii lor. Nici măcar nu bănuiau că nimic nu va mai fi la fel.

"Apa fierbea ca o ciorbă"
"Cred că apa avea peste trei kilometri lăţime. Erau şi curenţii, dar era şi teama de grăniceri. Şi ne-am mai şi dus trei kilometri în josul apei. Ne-am pierdut de Puiu, care a trecut ceva mai repede, pentru că avea labe. Băteau valurile ca o ciorbă care fierbe. Vedeam că pe malul sârbesc era beznă. Am stat cam patru ore în apă. Când am ajuns pe malul celălalt, se iveau zorii. Nu mai puteam să îmi mişc degetele. Eram îngheţaţi. Înotaserăm într-o apă plină de mizerie, lemne, copaci. Când am ieşit aveam dungi negre pe noi. Am dat cu mâna şi s-a întins. Era vaselină neagră de la vapoarele care mergeau pe Dunăre. Aveam o gentuţă cu un tricou şi o pereche de pantaloni şi actele în pungi. Ne-am schimbat, dar pe Puiu îl pierduserăm. Gândul nostru era să mergem pe jos, să trecem graniţa în Austria. După scurt timp l-am regăsit şi pe Puiu. Acesta era lovit, căzuse pe bolovani".
În închisoare la Negotin

Sârbii nu păzeau Dunărea aşa tare ca românii. Cei trei prieteni au fost prinşi imediat, pe stradă. "Parcă ne doream să fim prinşi. Am fost duşi în arestul poliţiei, iar apoi am fost transportaţi la închisoarea din Negotin. Am fost judecaţi şi condamnaţi pentru că am intrat în ţara lor în mod ilegal, fără acte. Pedeapsa era de maximum o lună. În acest timp, am lucrat la o fabrică de brânzeturi. Am vrut să ne ascundem într-un WC şi să fugim, dar nu am reuşit. În acea perioadă am fost intervievat de două ori de autorităţi. Ne întrebau tot felul de lucruri despre ceea ce am făcut în România, de ce am plecat, ce făceau părinţii. Ei adunau cât mai multe informaţii de la noi. Ne luau pe rând, ne puneau o grămadă de întrebări, ce ni se păreau fără sens. Ne dădeau impresia că verifică acele informaţii în ţară. Nu ne dădeam seama dacă e aşa. Era teroarea atât de mare că ne dau înapoi, încât credeam orice ni se spunea. În puşcărie ne-au separat unii de alţii. Chiar şi din închisoare au dat oameni înapoi în ţară, dar aceştia erau puţini totuşi. Îi alegeau ei, nu ştiu după ce criterii. La două-trei zile mai venea un grup de români. Acest aflux de români era tot mai mare de prin 1983 şi tot creştea", spune astăzi Adrian.

În lagărul din Padinska Skela...
După ispăşirea zilelor de închisoare, cei trei prieteni au ajuns în lagărul de la Padinska Skela. Aici îi aşteptau nişte condiţii mizere. "Am ajuns să locuim şi 40 într-o cameră de zece paturi. Nu mai eram cu Puiu sau cu Walter, de care fusesem despărţit. Aveam în cameră şi albanezi, şi trei RDG-işti, care străbătuseră jumătate de Europă ca să poată ajunge în Germania Federală. Îmi amintesc că erau foarte tineri şi plângeau. Tot acolo, mai erau şi nişte hunedoreni. Unul dintre ei - Ovidiu Hada (n.r. - acesta a fugit din ţară, trecând Dunărea înot, în luna iunie 1989. La 19 ani de la cele întâmplări, după ce a locuit în SUA, acesta s-a întors în ţară şi a fost ales primar al municipiului Hunedoara)."

A venit şi ziua în care a fost chemat la interviu. A fost similar cu cel din închisoare. "Mi s-a tot atras atenţia să ţin minte ceea ce spun, că dacă mă prind cu minciuna, e rău. Cei care ne intervievau erau atenţi la astfel de amănunte. La interviu te întrebau şi ce ai mâncat în România. Detalii despre viaţa ta care necesitau răspunsuri exacte. Poate că trimiteau românii înapoi pentru că erau prea mulţi fugari. Ţin minte că din camera noastră plecau zilnic doi - trei înapoi în România şi nimeni nu mergea înainte, adică trecea interviul şi era lăsat să plece în libertate, la un hotel, poate ieşea unul la trei-patru zile. În rest, stăteam în acele camere ca nişte animale, cu mâncare puţină şi stres maxim. Sârbii, şmecheri, contribuiau la chinul nostru. Le dădeau ţigări celor care fumau, ştiind foarte bine că acest lucru poate aduce şi necazuri între noi, pentru că era clar că nu toţi erau fumători. Era cald, iar în camerele acelea mici, supraaglomerate, se mai şi fuma. Eram închişi ermetic. Să stai în iulie în camera aia infectă nu era chiar ceea ce visasem. N-am ştiut când l-au dat pe Puiu înapoi, pentru că era în altă cameră. Am încercat să întreb nişte ciripitori, români, lingăii gărzilor, care erau pe hol şi curăţau. I-am întrebat de Puiu şi unul mi-a zis că nu mai e. M-am gândit că poate a primit actele ca să plece la hotel. Mai târziu am aflat că se numărase printre cei care erau luaţi dimineaţa, cu cătuşele la mâini. Aşa procedau. Intrau dimineaţa în cameră, cei din lagăr, însoţiţi de poliţişti. În schimb, pentru cei care urmau să plece la hotel, venea pe la 11:00-12:00 un singur individ din lagăr, cu o listă. Îmi amintesc că atunci cei care fuseserăm deja la interviu ne ridicam în picioare şi aşteptam să ne fie strigat numele. Citea un nume şi ceilalţi săreau pe el şi îl îmbrăţişau. Când mi-a fost strigat numele nu am putut să mă ridic în picioare. Ceilalţi au sărit pe mine, mă strângeau, mă îmbrăţişau, a fost o explozie de bucurie. Aşa a fost pentru fiecare dintre cei care scăpau de acolo", povesteşte Adrian.

... şi apoi în libertate
"Când plecai din lagăr la hotel, ieşeai pe o potecă şi te uitai în spate. Toţi erau la geamuri, strigau, urlau de bucurie că mai merge cineva la hotel. Am plecat plângând de acolo. Îmi era rău de mila celor pe care îi las în urmă, plângeam de bucurie, de frică, nu mai ştiam de capul meu, nu-mi venea să cred că mergeam înainte. Stătusem peste 30 de zile în lagăr.  Ajunsesem să cântăresc 65 de kilograme, după ce plecasem din ţară cu 80. A doua zi după ce am ieşit din lagăr am leşinat timp de 4 ore şi n-am mai ştiut nimic", îşi continuă relatarea Adrian Bulacu. După un timp a mai dat un interviu, de această dată la Ambasada Canadei. "Interviul se dădea cu consulul. Printre români circula o poveste. Se spunea că dacă diplomatul canadian te acceptă, te lasă să îţi alegi o carte de la el din birou. De asemenea, ziceau românii că dacă nu dă carte o primului, nu va da nimănui în ziua aceea. Am mers trei în ziua aceea la interviu. A ieşit primul după vreo o oră, fără carte. Deja starea mea de spirit era rea. Am intrat. Avea un raft cu cărţi. Nu mai puteam să mă gândesc la ce mă întreabă. Am dat interviul şi mi-a spus că pot să plec. Parcă rămăsesem împietrit pe scaun, că nu mi-a zis nimic despre carte. Continua să scrie. M-am ridicat şi m-am dus înspre uşă să ies din biroul lui. Mă durea stomacul, îmi venea să vomit, mă gândeam că vorbele care circulau se adevereau. Deja îmi închipuiam că o să rămân prin Iugoslavia ani în şir, fără perspectivă, dar când am dat să ies din birou l-am auzit în urma mea spunându-mi că pot să îmi aleg o carte. M-am întors şi prima carte pe care am pus mâna am luat-o - Conan Barbarul. O am şi acum", îşi încheie Adrian povestea.

"Mergeţi la fraţii voştri!"
În decembrie 1989, când a început să se clatine regimul din România, sârbii le-au adus imediat radiouri ca să asculte ce se întâmpla în ţară. "După ce a fugit Ceauşescu ne puneau la dispoziţie autocare cu care să ne întoarcem în România. Ne spuneau «Mergeţi să luptaţi alături de fraţii voştri pentru libertate!». Mulţi s-au întors. M-am gândit că aceea este şansa mea şi nu am vrut să îi dau cu piciorul. Parcă nu aveam încredere că s-a întâmplat ceva în România. Am riscat să merg mai departe!". În februarie 1990, Adrian a zburat spre Canada. Şi astăzi locuieşte acolo, într-un orăşel de lângă Toronto. S-a căsătorit câţiva ani mai târziu cu prietena sa din liceu şi au o fetiţă. Din păcate, Puiu Sălăgean a fost returnat autorităţilor române, iar pentru el au urmat câteva luni de închisoare. Acum locuieşte la Hunedoara. Despre Walter Pester cei doi nu mai ştiu nimic. Ultima oară aflaseră că a fost împuşcat la graniţa cu Austria de către sârbi. Mai ştiu că a fost operat de câteva ori în Austria, iar apoi i-au pierdut urma.