Diplomatul Mircea Răceanu a fost condamnat la moarte

Ultima sentinţă capitală şi ulti­mul proces politic cu public din regimul Ceauşescu. Exact în urmă cu 20 de ani, Tribunalul militar a pronunţat sentinţa de condamnare la moarte a diplomatului Mircea Răceanu. Judecătorii n-au dat declaraţii de presă. Nici măcar spaţii pentru anunţul evenimentului n-au consacrat ziarele.

În 14 martie 1989, un scurt comunicat în Scînteia anunţase că diplomatul Mircea Răceanu fusese arestat pentru trădare. Între timp, fusese exclus din partid, diplomaţii în­trecându-se, în stilul anilor '50, să "înfiereze" şi să propună pedepse dure. Nicăieri nu s-a amintit că "trădătorul" era fiu de "erou al clasei muncitoare" ucis într-un lagăr de către nazişti. Ori că mama sa, comunistă ilegalistă, îl născuse fiind deţinută politic în închisoare.

După finalizarea anchetei, fusese adus în faţa tribunalului militar prezidat de colonelul Gică Popa. Acelaşi Gică Popa care a dat citire şi sentinţelor capitale din procesul Ceauşeştilor.

Ultimul deţinut politic eliberat în decembrie 1989 a fost Mircea Ră­ceanu. Dintre toţi disidenţii cooptaţi în structurile politice nou create ori în cele care-au continuat să func­ţioneze după căderea lui Ceau­şescu, fostul condamnat la moarte a fost singurul evitat.

În prezent, Mircea Răceanu tră­ieşte în Statele Unite ale Americii împreună cu familia sa. S-a consacrat cercetării istorice a relaţiilor româno-americane. În  ultima sa vizită în Bucureşti - făcută cu prilejul lansării volumului "Istoria clauzei naţiunii celei mai favorizate în relaţiile româno-americane" (editat de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc) - a avut amabilitatea să rememoreze pentru cititorii noştri momente care conferă biografiei sale o stranie unicitate.
FIU DE ILEGALIŞTI, NĂSCUT ÎN ÎNCHISOAREA VĂCĂREŞTI
Credeam, când ne-am întâlnit, că povestea naşterii sale ţine de crea­ţiile istoriografiei comuniste, deve­nite legende prin compoziţii literare şi muzicale "revoluţionare". O tânără comunistă născuse un băiat în în­chi­soarea ("burghezo-moşierimii") Vă­că­­reşti. Iar tatăl nu şi-a văzut fiul niciodată. Arestat împreună cu "tovarăşa de viaţă", fuseseră atunci definitiv despărţiţi. Pe el l-au mutat, la începutul războiului, din în­chi­-
s­­oarea Doftana în lagărul de la Râb­niţa (Ucraina). În retragere, nemţii i-au împuşcat pe toţi comuniştii evrei deportaţi din România acolo.

Povestea aceasta e însă adevărată. Şi cu deznodământ mai complicat şi încărcat de dramatism. Căci copilul acela născut în închisoare a ajuns condamnat la moarte pentru tră­darea "idealului" în numele căruia îi fuseseră întemniţaţi părinţii. "Am intrat în viaţă pe uşa din dos când m-am născut la 17 octombrie 1935, la închisoarea Văcăreşti, şi am ieşit pe uşa din faţă în decembrie 1989, spune Mircea Răceanu despre aceste momente ale biografiei sale. Aşa glumesc eu - am intrat pe uşa din dos şi am ieşit pe uşa din faţă."

Mama sa, Ileana Pop (Ilonka Papp), căsătorită ulterior Răceanu, fusese muncitoare la Arad. Pe la 17-18 ani intrase în mişcarea comunistă. În împrejurări necunoscute fiului, i-a cunoscut tatăl - pe Bernath Andrei din Târgu Mureş. Pe la mijlocul anului 1935, au fost arestaţi amândoi ilegaliştii îndrăgostiţi. Bernath Andrei a fost condamnat la 10 ani de în­chi­soare, iar ea, însărcinată, în­chisă la Văcăreşti. După ce-a născut, mama a ieşit cu copilul în braţe din puşcărie. Mai târziu, s-a căsătorit cu alt militant comunist, Grigore Răceanu, fost organizator al grevelor muncitoreşti din Cluj (1929) care a înfiat copilul.


A PLÂNS, DE MILA LUI, ELENA CEAUŞESCU?!
Deşi Partidul Comunist din Ro­mânia avea mai puţin de o mie de membri în august 1944, soţii Ră­ceanu n-au primit funcţii însemnate la Bucureşti. Au fost trimişi la judeţene de partid din Ardeal. Gri­gore Răceanu a ajuns mai târziu anchetat şi o vreme închis. Fostul organizator de grevă muncitorească petrecuse ultima noapte a anului 1957 cu alţi foşti idealişti sindicalişti. Cineva i-a turnat însă că încălcaseră sacra disciplină de partid criticând (la şpriţ) politica şi conducătorii lui. Făcuseră adică "fracţionism". Gri­gore Răceanu (asupra biografiei căruia vom reveni în viitorul apro­piat) a fost în 1989 unul dintre semnatarii "scrisorii celor 6".

Aşa cum arată documentele de arhivă, şi biografia Ilenei Răceanu e crestată în "nodurile" ei de partid. Se ocupase în anii războiului de sectorul "apărare", coordonând - în folosul PCDR -, ajutoarele către cei închişi, legăturile cu deţinuţii, cu avocaţii şi (în măsura posibilităţilor) cu gardienii închisorilor şi auto­rităţile vremii. Din cauza ei însă, ute­cista Lenuţa Petrescu fusese sanc­ţionată. Întreprinzătoarea în­drăgostită încălcase regulile con­spi­rati­vităţii într-un fel ce, după război, dobândea echivalentul unei crime în partid.

Fără ştiinţa partidului, îl du­sese pe deţinutul politic Nicolae Ceauşescu - cu gardian cu tot - într-o casă conspirativă! Aflând aceasta, Ileana Răceanu "îi luase legătura de partid, punând-o în afara partidului". Aşa se face că, la verificarea de la 1948-1951, comisia condusă de Pârvulescu nu i-a re­cunoscut statutul de comunistă ilegalistă ambiţioasei soţii a lui Ceauşescu. Iar în dosarul de cadre al Elenei Ceauşescu s-a păstrat până în zilele noastre "recomandarea" Ilenei Răceanu.

Mircea Răceanu declară însă că asupra carierei sale n-au avut repercusiuni presupusele ranchiuni ale cuplului Ceauşescu. Când tatăl său adoptiv trecea prin anchetă, fiul se pregătea, la Moscova, pentru diplomaţie. Comentariul său asupra acestor istorii secrete a fost următorul: "Dimpotrivă, după părerea mea, n-aş fi putut rămâne în Ministerul de Externe, în condiţiile în care Ră­ceanu fusese un revoltat toată viaţa lui, dacă familia Ceauşescu - madam Ceauşescu, care era şefa de cadre! - ar fi avut ceva cu familia mea. Era unul dintre cele mai bune prilejuri să mă scoată afară".

S-a spus însă şi că Elena Ceauşescu izbucnise în lacrimi când i se adusese la cunoştinţă că tocmai fiul unor idealişti ai revoluţiei proletare ar fi ajuns spion american. "Da, asta e tâmpenia lui Ştefan Andrei, neagă şi acest zvon diploma­tul Răceanu. În şedinţa CPEx unde m-au discutat, m-au acuzat că sunt spion, măgar şi nu-ştiu-ce... Dar dacă doamna Ceauşescu ar fi plâns, mie îmi dădeau decoraţii, nu mă condamnau la moarte... Eu i-am fost un adversar lui Ceauşescu pentru că am considerat sistemul şi regimul lui ca totalitar, dar asta e cu totul altceva."
DOCUMENTUL TRĂDĂRII: "ZILELE NE SUNT GRELE, DAR NU NE SPERIEM..."
Diplomatul cu vechime profesională de 35 de ani, fusese arestat în drum spre sediul Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. Cu "dovada" asupra sa. Ce scria pe hârtia incri­minată? - l-am întrebat.  

"O să vă spun în câteva cuvinte despre ce este vorba. Hârtia pe care au găsit-o asupra mea se referea la un comunicat asupra Pactului de la Varşovia în urma şedinţei unei grupe de lucru care avusese loc la Bucureşti la 16-18 ianua­rie, dacă nu mă înşel, şi la care eu am participat. Nu cred că documentul respectiv ar fi reprezentat vreun pericol pentru securitatea naţională. Pentru că, de fapt, era o chestie publică. Unu - sigur, nu răspândită peste tot -, dar n-avea nici un secret. Şi doi, acolo era expusă poziţia noastră în Tratat pentru anumite probleme publice şi din cuvântările lui Ceauşescu. Pe spatele acestui document, descriu anumite situaţii legate de anumite chestiuni de politică externă a României - nişte chestiuni legate de Rusia, Coreea. Şi descriu arestarea celor de la Casa Scînteii, a grupului Băcanu. Apoi spun alte câteva chestiuni. Unu: că dictatura a ajuns la maxim; doi: că Elena Ceauşescu controlează aproape totul; trei: că spre deosebire de toate pe­rioadele anterioare, este prima dată când în România di­si­denţa ia o formă de grup, şi exemplul este dat de grupul de la Casa Scînteii, de la România Liberă. Şi termin simplu: «Zilele ne sunt grele, dar nu ne speriem». Acesta e documentul."

Pentru atâta doar, condamnarea la moarte?! După două decenii îţi vine greu să crezi deşi în 1989 se credea fiecare pândit riscând grozăvii pentru bancuri, "şopârle" ori glume între colegi. "Dacă eram cel mai mare spion al României cum mă acuzau în anchetă, aşa ar fi prezentat Ceauşescu, în CPEx, cazul meu?, argumentează convingător interlocutorul. Că eram un măgar?! Haideţi să fim serioşi! A fost, de altfel, întrebat de un însemnat oaspete «De ce l-aţi condamnat la moarte pe Răceanu? A trădat secrete atomice?!». Iar răspunsul lui Ceauşescu a fost: «Răceanu n-a trădat secrete importante, dar m-a trădat pe mine personal». În parte are dreptate, în parte nu. Nu am trădat secrete importante şi nu l-am trădat pe el personal, am trădat regimul. Nu Ceauşescu este cel care a făcut regimul. El e produsul regimului în cea mai proastă şi oribilă formă a sa. De fapt, am trădat regimul, nu cu el m-am războit. Mulţi nu l-au vrut pe Ceauşescu, dar au vrut socialismul cu faţă umană. Eu am vrut o Românie liberă şi democratică. Atât, nimic mai mult!"
PROCES PUBLIC CU SECURIŞTI
În volumul memorialistic "Infern 89" (Editura Silex, Bucureşti 1996) Mircea Răceanu şi-a descris pe larg ancheta, procesul, istoria comutării pedepsei capitale în decenii de închisoare, detenţia şi punerea sa (suspect întârziată!) în libertate.

Exact în urmă cu 20 de ani, Mircea Răceanu era "eroul" ultimului proces politic, cu public, din istoria de până acum a României. "Proces public despre care nu s-a scris şi nu s-a spus nimic, menţionează acum. Da, proces cu public: muncitori, ţărani - toţi securişti. Şi nu cred că a mai existat o sală cu atâţia epoleţi la proces cum a fost la procesul meu cu aşa-zişi oameni de rând."

Preşedintele completului de judecată era acelaşi colonel Gică Popa, al cărui stil a amprentat memoria românilor în procesul soţilor Ceauşescu. Stilul Vîşinski, în fapt, "pro­curorul lui Stalin" ce formase discipoli pentru celebrele procese politice din URSS şi "ţările frăţeşti". "A doua zi de proces (21 iulie 1989, n.n), din completul de judecată, alcătuit din cinci oameni, s-a ridicat colonelul Gică Popa şi a citit sentinţa, îşi aminteşte Mircea Răceanu. Ca orice sentinţă la orice tribunal de sector. Nimic deosebit, numai că era tribunal militar, iar completul de judecată în uniformă. Nimic deosebit, nu glumesc."

Deşi la cele 7-8 volume ale acelui proces a avut ulterior multă lume acces, protagonistul nu se declară interesat de lectura lor. Momentele trăite sunt mai puternice şi mai adevărate decât consemnările tipizate.        


ULTIMUL CUVÂNT
Sentinţa fusese, cu unanimitate de voturi, condamnarea la moarte. "Ultimul cuvânt mi s-a spus că trebuie neapărat să conţină regrete şi să spun că am trădat şi nu-ştiu-ce. Iar pentru asta n-aş avea nevoie de mai mult de 30 de secunde. Dar ei au spus că am două minute. Eu am folosit un minut şi am făcut o alegorie. Am spus că eu nu sunt regizor de filme şi nu pot să dau viaţa înapoi pentru a o rearanja aşa cum aş vrea eu. Filmul este făcut am spus, folosind undeva cuvântul "regret" şi nimic mai mult. Dar le-am mai spus: "Dacă în societatea socialistă omul este cel mai de preţ ca­pital, un om care recunoaşte ce a făcut, nu merită condamnarea la moarte. Cu alte cuvinte, domnilor, toată teoria dvs. despre omul cel mai de preţ capital este egală cu zero".

Ce-a fost deosebit faţă de procesele "trădătorilor" şi "spionilor americani" din anii '50? Lipsea, în primul rând, "entuziasmul" publicului. Sala n-a aplaudat, nici n-a  scandat " la moarte cu trădătorul". Nici condamnatului nu i se promisese - aşa cum se făcea cu condamnaţii la moarte pe-atunci - că va fi pus în libertate, cu identitatea schimbată, după ce-şi va turna cenuşă în cap, recunoscându-şi "crimele".
Din faţa tribunalului militar, în 21 iulie 1989, condamna­tul la moarte Mircea Răceanu s-a întors tot în celula lui. Aştepta momentul final - plutonul de execuţie.