Reputatul politolog Michael Shafir era în 1989 de trei ani şeful secţiei cercetare la Radio Europa Liberă. Secţie care întocmea pentru patronatul american şi cercetătorii interesaţi sinteze despre România (prezentate regulat, prin bunăvoinţa domniei sale, în ziarul nostru).
Am convorbit la Cluj-Napoca - oraşul unde s-a stabilit ca profesor şi şef de catedră la Facultatea de Studii Europene a Universităţii "Babeş-Bolyai" -, printre altele, despre fenomenul disidenţei româneşti în 1989. Aşa cum era studiat acesta din exteriorul României şi prin comparaţie cu celelalte regimuri comuniste din Europa.
A fi disident
"Disident implică totuşi să ieşi şi să exprimi public, explică profesorul Shafir. Să nu fii doar nemulţumit de situaţie. Altfel nu e disidenţă, ci bombăneală. De aceea, în paranteză fie spus, nici nu mint cei care spun «eu eram disident», dar nici adevăr nu spun. Nemulţumiţi erau toţi, până sus în CC ajunseseră să fie nemulţumiţi, dar asta nu-i face să fie disidenţi. Or, tocmai de aceea eu nu vedeam speranţe, pentru că (şi aici e vorba despre ceea ce dvs. vă ocupaţi acum, dar ceea ce mă preocupă şi pe mine din motive personale) în anul 1981, dacă nu mă înşel, am scos într-o publicaţie ştiinţifică dintre cele mai prestigioase (British Journal of Political Science) un articol sub titlul de «1968 în perspectivă comparativă». Unde arătam că toate mişcările de disidenţă din Europa de Est au început numai şi numai în partid şi că nici nu putea fi altfel, pentru că, dacă erau nemulţumiri, şi erau, slavă Domnului!, ele nu ajungeau să poată fi exprimate decât într-un jargon marxist pentru început. Merg mai departe. Cine voiaţi să facă rezistenţă marxistă în România? Noi nu am avut marxişti de la Dobrogeanu-Gherea încoace. Am găsit un singur articol, o serie de articole care încercau să facă disidenţă marxistă. Şi ştiţi cine era autorul? Se numea Gabriel Liiceanu şi articolele au apărut în Contemporanul, asta înainte ca el să fie luat de Noica. Ăsta este adevărul şi arătam în acel articol din publicaţia britanică că în România nu va putea avea loc o mişcare de reformă din aceste cauze. Am avut dreptate. Până în '89 am avut dreptate. Or, această teză este preluată de Tismăneanu în «Stalinism pentru eternitate» fără a mă cita. Acelaşi Tismăneanu care m-a criticat de trei ori pentru acest articol. Ei bine, acest plagiat nu pot să i-l iert. Nu că m-a criticat. Cu toţii am greşit de zece ori. Dar, pentru că a conceptualiza o problemă este singurul lucru pe care-l putem face în domeniul nostru, cred că trebuie să le aparţină părinţilor copiii. Iar Tismăneanu a fost ridicat în slăvi, pentru că a arătat de ce n-a existat disidenţă în Partidul Comunist, dar n-a făcut-o el primul şi nici acum nu catadicseşte să răspundă la acuzaţiile mele publice, ci îşi angajează scribălăi. Vă rog să lăsaţi asta."
Fenomenul românesc
Ce particularităţi prezenta România în raport cu celelalte state estice comuniste sub raportul schimbărilor din 1989? - a fost întrebarea căreia profesorul Shafir i-a răspuns astfel:
"România «reuşise» performanţa deosebită de a produce ceea ce am numit într-o carte schimbarea simulată, exact în sensul tradiţiei formelor fără fond. Ca şi acum. De aceea susţin că acest concept de schimbare simulată nu este aplicabil numai regimului Ceauşescu în acea perioadă. Ci este ceva pe care îl puteţi găsi cel puţin semnalat deja în 1910 de C. Dobrogeanu-Gherea, care sublinia necesitatea în România de a face deosebirea radicală între ţara legală şi ţara reală. Ţara legală era reprezentată de ce scrie litera legii, cea reală de felul în care acţionau instituţiile. Bineînţeles, dacă vrem, şi Caragiale tot pe acest lucru îşi bazează întreaga operă. În plus, comunismul s-a desfăşurat prin aplicarea formulei prevăzute de Belu Zilber («România va fi o combinaţie între stalinism şi Caragiale»). Exact aşa au stat lucrurile.
Ceauşescu şi arhitecţii politicii interne şi externe româneşti şi-au dat seama că este imperios necesară atât o schimbare de vocabular, trecerea de la stalinism la un pseudo-reformism şi vinderea cu ajutorul acestui lucru a autonomiei sau aşa-zisei independenţe române în Occident. Şi au reuşit-o cu un foarte mare succes până târziu, până cu câţiva ani înainte de prăbuşirea regimului. În ultimii ani, e adevărat, din ce în ce mai greu. În această situaţie, regimul comunist român se deosebeşte de toate celelalte regimuri «surori». În sensul că, dacă, în Ungaria, regimul semnaliza stânga şi cotea la dreapta, în România, regimul Ceauşescu semnaliza în exterior dreapta şi cotea în interior la stânga. Iar când şi în interior se semnaliza stânga, o cotea spre Scorniceşti. Asta e ceea ce caracterizează regimul românesc. În plus, faptul că, încă din timpul lui Dej, regimul îşi dă seama că se va putea menţine la putere numai dacă îşi va găsi o altă formulă de legitimare, iar această formulă de legitimare şi-o găseşte în propriul său insucces de a schimba cultura politică naţionalistă. Prin faptul că anii dintre '48 şi '60 au fost ani în care, cu toată teroarea, cu toate mijloacele pe care le cunoaştem, comuniştii nu au reuşit să schimbe cultura politică românească, nu au reuşit să creeze «omul nou», iar după 1965 ei vor dori să croiască «omul nou» pe modelul omului vechi, dar îmbrăcat în culori roşii!"
Frontul Salvării Naţionale, anunţat în vara lui '89
Când aţi auzit prima dată la Radio Europa Liberă de Frontul Salvării Naţionale? - l-am întrebat pe Michael Shafir. "Iată cum se scrie istoria, mi-a răspuns. Cu circa opt luni înainte Revoluţie. Poate greşesc, poate au fost nouă, poate au fost şapte. O doamnă care lucra la mine, la serviciul de documentare (...) a venit aducând din Elveţia, de la cine nu ştiu, acest apel care anunţa formarea Frontului Salvării Naţionale. Politica Europei Libere era cea de a verifica orice sursă de informaţie de două ori şi - chiar cu preţul de a pierde informaţia - de a nu transmite lucruri care s-au dovedit de multe ori a fi invenţia lui Stănică Popică. Dar totul fierbea în jur. Numai noi rămăseserăm ultimii. Drept care, atât cercetarea, cât şi departamentul ne-am sfătuit: să transmitem sau să nu transmitem? Părerea lui Vlad Socor şi a mea a fost împotrivă. Nu eram siguri că nu era o provocare. Era scris într-un limbaj foarte desuet, ceea ce ne-a ridicat suspiciunea, ulterior dovedită nelalocul ei, că ar fi vorba despre cine ştie ce nefericit om în vârstă care, din motivele lui, încearcă... sau o provocare a Securităţii. Până la urmă însă - şi asta s-a întâmplat de foarte puţine ori în trecut - prietenul meu Nestor Rateş a decis să dea apelul pe post. Bineînţeles, întotdeauna asemenea lucruri se fac cu aprobarea conducerii americane. Şi s-a dat. Vă amintiţi când are loc prima întâlnire la CC a ceea ce avea să devină Frontul Salvării Naţionale? Nu era încă. În secvenţa filmată pe care aţi văzut-o cu toţii, generalul Militaru, la propunerea să se numească Frontul Salvării Naţionale, se împotriveşte şi spune: «Da' frontul există deja de şase luni». Toată lumea interpretează această chestie ca şi cum Militaru ar fi fost în această ciorbă şi ştia foarte bine că, uite, frontul există, or, nici vorbă de aşa ceva. Omul, ca tot românul, ascultase Europa Liberă. Acest apel nu avea nimic de-a face cu FSN-ul creat mai târziu."
Cine-l trimisese la Europa Liberă? "Un profesor de la Universitatea din Bucureşti. N-a intrat în politică. Iată cum este făcută istoria. Şi după aceea avem tot felul de nebuni sau exaltaţi care «dovedesc» că «uite, ăştia erau organizaţi». Ei bine, erau sau nu? Sigur că exista acest grup pe care-l ştim astăzi. Cât de organizat... pun la îndoială. Ei folosesc, după părerea mea, vidul de putere, şi - de fapt, fără ca Stănculescu să le fi dat puterea, nu ar fi avut-o - nu ştiu cine ar fi avut-o. Dar şedinţa are loc în paralel cu alte şedinţe în care Verdeţ făcea guvern, deci lucrurile nu erau decise. Mai mult, cu aceeaşi ocazie, îl auzi pe Iliescu spunând să ia cineva contact cu ambasada sovietică şi să le explice cine suntem. Păi, dacă sovieticii au organizat totul de ce trebuie să li se explice ceva?!"
Programul lui "Mircea, fă-te că lucrezi!"
"În ceea ce priveşte disidenţa din România, înainte de '89, afirmă Michael Shafir, nu pot decât să mă autocitez în cartea pe care am scos-o, în care scriam: «Disidenţa din România locuieşte la Paris şi se numeşte Paul Goma». Punct. Pentru că până la Goma nu putem vorbi deloc de disidenţă. Încă o dată, ceea ce nu înseamnă că iubim partidul. Disidenţa este curajul de a acţiona în cadrul partidului. Goma era membru de partid. N-a continuat să fie disident nu din cauza sa, ci din cauza tâmpeniei partidului, şi-a devenit opozant. Au mai existat în aceşti ani câteva figuri de intelectuali. Ne amintim de Dorin Tudoran, ne-amintim chiar de fostul stalinist Dan Deşliu. Adică acte publice."
Acte publice singulare, observ, deoarece nici unul n-avea un proiect. "Nimeni, aprobă interlocutorul. Singurul care a avut un proiect a fost Goma. Un aşa-zis proiect, dar totuşi un proiect, un program. Nu a fost absolut nimic organizat, iar când s-a împins către ceva organizat, timid organizat, vorbesc în rândul intelectualităţii acum, în ajun, întotdeauna s-a găsit cineva care în ultimul minut să se retragă sau chiar să informeze. Nu a existat nici o forţă organizată. În acest vid de putere cad timizii disidenţi... mă corectez... Avem acte singulare de opoziţie. Precum cel al deosebit de curajoasei Doina Cornea, dar ea nu poate constitui o alternativă în '89. Nici nu voia să fie o alternativă. Nu urmărea acest lucru. Se îngrozeşte numai la gândul că ar putea deveni... Or, în această situaţie se naşte acum dorinţa de a răscumpăra păcatele trecutului, devenind ultraactiv post-factum. Dar în acelaşi timp continuă conştiinţa pătată şi nu există nici o dovadă mai clară decât prima şedinţă a Uniunii Scriitorilor, în care sunt reprimiţi în Uniune o mulţime de oameni care din motive mai mult sau mai puţin obscure fuseseră excluşi sau în ultimul timp fuseseră marginalizaţi. Dar unul singur nu este invitat să devină membru: Paul Goma. Aş vrea ca asta să rămână, pentru că se ştie că am ajuns la conflicte cu Goma, care au ajuns la un proces terminat nu în favoarea lui, dar nimic nu-i poate lua lui Paul Goma curajul de a fi înfruntat nu regimul, cât pe propriii săi colegi în singurătatea lui ca disident şi apoi ca opozant. Că poţi deveni apoi fanatic în această situaţie... eu nu sunt psihiatru."
În concluzie, a fost sau n-a fost disidenţă în România? "Nu putem vorbi despre nici un fel de disidenţă în partid, dar putem vorbi despre o poziţie atitudinală în parte a intelectualităţii; dar marea masă se revoltă de fapt contra a ceea ce putem numi lezarea contractului cu societatea de către Ceauşescu. Acolo, asta este revolta. Că ea devine foarte repede şi o revoltă împotriva sistemului e adevărat, dar nu există nimeni care să vină cu un program. Programul este redactat, ştiţi cum. ("Mircea, fă-te că lucrezi!") Dar programul Frontului este ăsta făcut de Mazilu şi corectat de Iliescu în minutul 93. Deci nu pe asta a fost... nu a existat o viziune a ceea ce va urma. Asta spre deosebire de toate celelalte ţări, unde a existat..."