Doamnă dragă, eu pentru dumneata aş da o liturghie!

La malul Mării Negre, soarele lui august 1989 păleşte peste nisipul amintirilor în care se scriu şi se şterg poveşti, păleşte peste digul de la Mangalia, peste muzica de pe terasa cazinoului din Constanţa, peste hotelurile triste ridicate în anii ultimelor "cuceriri ale socialismului", peste bucuriile şi amărăciunile ascunse prin camere în care "oameni ai muncii" ascultă marea şi "Radio Vacanţa" visând sau uitând sa mai viseze la libertatea de dincolo de orizont... La malul mării, soarele apune peste Teatrul de Vară din Mamaia şi peste scenele improvizate, unde actorii de la Bucureşti, şi nu numai, veneau să le aducă oamenilor poveşti.

De stagiunile de vară de la malul mării îşi aminteşte acum cu nostalgii frumos ascunse în spatele cuvintelor actriţa Ileana Stana Ionescu. De stagiunile de vară şi de un spectacol cu un destin special, care i-a rămas aproape de suflet, "Idolul şi Ion Anapoda". Un spectacol care s-a jucat zece ani, din stagiunea 1979-1980, când a avut premiera la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, şi până la sfârşitul lui 1989, aşa cum arată condicile din arhiva Teatrului Naţional şi amintirile celor care i-au dat viaţă. De ce un spectacol cu un destin special? Pentru că timp de zece ani a fost unul dintre frumoasele refugii pentru spectatorii care intrau în sălile de teatru, într-o poveste caldă de iubire, într-o lume în care zâmbetul era viu şi în care Bucureştiul lui G. M. Zamfirescu era adus pe scenă cu forţa delicată cu care regizorul Ion Cojar şi-a construit întotdeauna spectacolele. Iar acum, după 20 de ani... povestea lui Ion Anapoda vă dă din nou întâlnire pe aceeaşi scenă a Naţionalului, în regia aceluiaşi Ion Cojar şi cu o parte din distribuţie păstrată.

"Spectacolul ăsta a fost ceva miraculos", îşi aminteşte actriţa Ileana Stana Ionescu, cea care a jucat acelaşi rol în ambele montări, cea de acum 20 de ani şi cea de astăzi, pe cel al Stăvăroaiei... "În primul rând, că a fost o colectivitate artistică ieşită din comun. Au fost Coca Andronescu, Mihai Fotino, George Paul Avram, Adela Mărculescu, Ion Marinescu înlocuit apoi de Alexandru Hasnaş. Atâţia actori mari... din păcate, unii sunt acum pe lumea cealaltă. Iar Ion Cojar a fost şi rămâne un regizor forte şi plin de inspiraţie, o minune de regizor. S-a montat acum aproape 30 de ani «Idolul...» acela. Toţi eram îndrăgostiţi de text, de rolurile noastre. Eu o jucam pe tanti. Şi la această variantă de ultimă oră eu sunt tot tanti... Spectacolul a avut o viaţă foarte frumoasă şi lungă, pentru că ne-am plimbat cu el şi prin ţară, am făcut două stagiuni estivale la Marea Neagră. Şi în toată ţara. Şi acum mă mai întâlnesc cu oameni, rar, când se întâmplă să mai circul prin ţară, căci, din păcate, noi umblăm foarte puţin cu teatrul în ultima vreme... spre durerea tuturor. Pe atunci mergeam şi jucam şi în cătune... Asta era una dintre bucuriile acelei perioade.
De ce era atât de iubit spectacolul? Pentru că era o poveste de viaţă simplă, la îndemână, care se petrece în toate timpurile şi cred că în orice punct al pământului.

Iar acum, după aproape 30 de ani, eu am făcut descoperiri în rolul Stăvăroaiei. Asta e ceva extraordinar, de-asta iubesc eu teatrul foarte mult şi cu filmul cochetez mai puţin. La teatru, şi după 30 de ani poţi să faci descoperiri. În meseria asta întotdeauna lucrurile pot să fie noi, proaspete, descoperiri de ultimă secundă. Sunt foarte multe lucruri care te ajută să rămâi cu spiritul tânăr în profesia asta."
Despre atmosfera spectacolului care a fost, Ileana Stana Ionescu îşi aminteşte cu tristeţi şi bucurii. Încearcă să reînvie în cuvinte farmecul de nespus al teatrului, singura artă în care timpul se opreşte în loc doar pentru o clipă şi clipa moare o dată cu el, singura artă în care niciodată nu te poţi întoarce, castel de nisip şters de valuri într-o secundă. "Am fost în mai multe deplasări cu «Idolul şi Ion Anapoda»", continuă actriţa destăinuirile. "Viaţa în deplasări este ca o istorie, ca o excursie, noi am fost prieteni cu toţii, iar marea ne-a trezit amintiri foarte frumoase... Idolul şi marea. Mi-aduc aminte... Odată a fost... În seara în care trebuia să fie reprezentaţia a fost o ploaie torenţială şi nu s-a putut juca. Şi am jucat dimineaţa la 10:00, la lumina soarelui." Iar farmecul "Idolului..." a rămas neatins. Publicul se bucura atunci de teatru ca de o forţă capabilă să schimbe lumea. "Noi venim la cabină, ne îmbrăcăm şi apoi intrăm în scenă. Pe urmă ieşim din scenă şi fiecare o ia pe drumul lui. Dar câte amintiri am păstrat din turnee... Eu sunt fericită că pot să joc încă. Un mare biolog român spunea la un moment dat aşa: Se spune că fiecare vârstă are farmecul ei. Şi, în paranteză, cu majuscule, scria. Oare? Poate să aibă şi bătrâneţea farmecul ei, dar eu nu-l descopăr. Eu sunt într-o dispută permanentă cu Firea. Dacă omul e destinat să trăiască pe acest pământ cât îi este dat, ar trebui să rămână cu ochi, urechi, să rămână măcar parţial în posesia forţelor sale psihofizice, mentale. Nu să-i sperie pe cei din jur cu propria înfăţişare. De ce trebuie omul schimonosit aşa, când ajunge bătrân? Uite, copacii cum mor în picioare. Asta aş vrea, să murim şi noi drepţi şi mai falnici, nu gârboviţi şi vai de soarta noastră. Dar revenind la «Idolul...», da, pot să spun că era un text minunat, bine interpretat şi bine montat."

Şi, trecând de la soarele verii la malul mării, actriţa îşi aminteşte brusc de frigul din sălile de teatru iarna şi, în acelaşi timp, de bucuria cu care actorii jucau şi oamenii "încălzeau" scena cu răsuflările din sală.
"Cu frigul am dus-o rău. Mi-aduc aminte cum, la «Idolul...», Mişu Fotino, de frig, nu mai îmbrăca costumul. Îşi punea doar elemente de costum şi purta cizme, paltonul, pentru că nu se putea. Iar la unul din spectacole a venit dna Aura Buzescu. A venit în sală îmbrăcată ca noi toţi, până-n gât... şi noi i-am zis: «Dna Buzescu, dar de ce-aţi venit, în frigul ăsta?!». «Am fost fericită că am putut veni», ne-a zis, «şi voi trebuie să fiţi fericiţi că sunteţi pe scenă, indiferent de condiţiile în care jucaţi». Şi mi-am dat seama că avea dreptate. La urma urmei, fiecare etapă istorică are câinoşeniile ei. Acum nu e frig, dar sunt altele... Acum, pe mine cel mai tare mă deranjează lipsa de armonie interumană. Relaţiile sunt alterate, nu mai sunt cele în care eu am crezut. Da, se făcea cenzură, erau vizionări. Eu n-am fost lovită direct, frontal cu nişte roluri importante, dar, pe de altă parte, interdicţia asta ne stârnea, pentru că ne obliga să ne gândim la cum se poate face ca să se spună totuşi şi să se înţeleagă ce trebuie. Şi am jucat titluri extraordinare atunci. Acum, în schimb, se face o politică repertorială concesivă unui gust al publicului alterat. Şi e periculos pentru publicul tânăr.

Oamenii veneau la teatru ca să înveţe, să se însenineze, să se înnobileze, să se bucure, să se distreze, să plângă, să râdă, să treacă prin toate stările. Iar atunci era o ieşire, cam singura, că la televizor nu vedeam mare lucru." O întreb ce s-a schimbat esenţial în montarea de acum, faţă de cea din acei ultimi ani ai comunismului. "Între mesajul de atunci şi cel de acum nu e nici o diferenţă. Poate tinereţea celor de acum... Este exact în acelaşi ton jucat, în aceeaşi manieră. Dar e imposibil să nu-ţi vină în minte chipul lui Coca, al Adeluţei, al lui Mişu... de atunci. E imposibil, dacă ai jucat atât. E ca o viaţă, ca o căsătorie, ca o familie. Iar montarea de acum a avut şi o aură aparte, pentru că, tot timpul, la repetiţii a fost lângă noi fiica dramaturgului, actriţa Raluca Zamfirescu. Între timp, ea s-a dus, a plecat dintre noi.... Dispariţia ei este cumplită, pentru că de câte ori ne întâlnim ne aducem aminte de ea şi îi simţim absenţa şi o vedem pe scaunul din cabină, o simţim în sală, pentru că venea deseori la reprezentaţii. Mă trezesc câteodată că vreau să-i dau telefon...

Dar de «Idolul...» acelor ani îmi amintesc cu mare dragoste. Am primit o mulţime de complimente şi de aplauze... O întâmplare care mi-a rămas în minte până azi: mergeam în turneu la Piatra-Neamţ şi a ajuns autobuzul în faţa teatrului. Un domn care trecea pe stradă s-a oprit, s-a uitat, a venit către mine şi mi-a zis: «Doamnă dragă, eu pentru dumneata aş da o liturghie». Cum să uiţi aşa ceva?!"