Doi din paisprezece

Tu cum ai alege copilul căruia să-i dai viaţă? – mă-ntreabă ea.
De unde ai şti dacă cel căruia îi vei curma zilele n-a fost un geniu, iar cel căruia îi vei permite să vadă lumina zilei nu e un criminal? Cum am ales? La ruleta asta rusească pe care am provocat-o din disperare am jucat până la capăt. Doi din 14. Atât am păstrat.

Au venit pe lume două fetiţe şi apoi un lung şir de avorturi provocate cu riscuri enorme, dar asumate. Mai bine moartă decât cu o gură de hrănit în plus, gură pe care oricum n-aveam din ce-o hrăni. Eram prea săraci şi fără nici o speranţă. Cu ce nădejde să fi dat viaţă? Dar eram condamnată la risc. Aveam o casă cu chirie la stat, o slujbă de îngrijitor şi un soţ cu o slujbă mo­destă de paznic. Aşteptam de ani buni să fim selecţionaţi de pe listele întreprinderii pentru a primi un apartament. Dar n-aveam PCR (pile, cunoştinţe şi relaţii), n-aveam ce da şi nici nu aveam pe cineva care să ne susţină.

Despre toate acestea n-aş vrea să vorbesc. De tot acest lung număr de copii care ar fi trebuit să fie ai mei, al căror chip aş vrea să-l pot imagina alături de vârsta lor de acum, despre nepoţeii pe care ar fi trebuit să mi-i aducă la joacă, de atâtea minuni de momente în care să le fi fost alături – de toate astea n-aş vrea să vorbesc. Am ales totuşi să vorbesc, pentru că poate aşa trecutul mă va ierta. Aş vrea să cred asta.
Era primăvara lui ’89. Parcă nici Secu’ nu mai era ce-a fost odată. Pe străzile Clujului, în plin centru, ţigănci cu fuste colorate ţipau în miezul zilei: "Ia balonu’ antibebi". Şi acum îmi amintesc amuzamentul copiilor mei, care se distrau cumpărând cu 10 lei "o mână de baloane". Nu le spusesem niciodată că acelea sunt prezervative. Nici n-aveam curajul să pronunţăm cuvântul acesta, pentru că ne temeam de repercusiuni. O colegă a mea a fost "invitată" la Secu’ să dea cu subsemnatul de unde are produsul, cum l-a cumpărat, şi i-a fost şi confiscat. Era prea riscant sau, oricum, eu una aşa gândeam şi credeam. Rudele m-au sfătuit să mai termin cu avorturile. Nici n-aveam curajul să mai merg la ginecolog, dar în fabrică, o dată pe an, obligatoriu femeile erau duse la control într-un soi de secţie de ginecologie improvizată în dispensar. Închideau şi ei ochii dacă vedeau urmele unui avort. Îl treceau drept spontan. Însă, dacă ajungeai la control cu sarcina prezentă, nu mai aveai scăpare. Erai urmărită. Aşa s-au născut fetiţele mele. N-a fost atât alegere, cât teamă, obligaţie, nevoie. Nu mai aveam ce face. Întâmplarea a făcut că unul dintre "baloanele lu’ Ceaşcă" n-a funcţionat în acea primăvară a lui ’89. Se zvonea că ţiganii luau prezervativele din gunoi, le spălau, le reambalau şi le revindeau.

Nu ştiu dacă era aşa ori ba. Se auzeau de toate la "Radio Şanţ", în vestiarele fabricii. Pe asta se dădea vina, când ghinionul te găsea. Am aflat cu disperare că s-a întâmplat din nou. Urma să am un alt copil. Al treilea vi­zibil, al 14-lea invizibil. M-a cuprins disperarea. Rudele deja mă acuzau că sunt inconştientă, că dau dovadă de prostie. Părinţii lui mă acuzau că sunt vinovată că le provoc fiul. Presiunea era enormă. O colegă, Maria, m-a anunţat că, dacă vreau o mână de ajutor, ştie o babă care rezolvă problema cu ceaiuri. Încercasem de toate. De la injectarea în uter de tot felul de substanţe şi până la injecţii procurate cu greu, substanţe care să dilate şi să provoace hemoragia. Doar ceaiuri nu mai încercasem. Am acceptat. Psihic nu mai eram în stare să suport ideea unei noi injectări în uter de nimic şi nici nu mai puteam lua injecţiile "salvatoare", pentru că ultima aproape mă "curăţase" de tot şi îmi era frică. Eram atât de terorizată şi de nenoro­ci­tă. Timpul curgea în defavoarea mea, iar puterea plantelor era limitată, zicea Maria. Până la urmă, am ajuns la coana Matilda. Era venită în Cluj, la fiica ei. Mi-a dat un săculeţ de tifon plin cu buruieni uscate şi mă­run­ţite. N-a vrut să-mi zică ce a pus înăuntru. A râs, zicând că a ascuns în sac iarba fiarelor pentru femei, să deschidă uşile facerii.

Trebuia să iau ceaiul seara şi apoi dimineaţa. Iar la amiază trebuia să înceapă hemoragia. Aşa că, în ziua în care ştiam ce avea să se întâmple, am mers la şeful-maistru de echipă să-mi dea o zi liberă. Mi-a cerut un litru de ţuică de prune şi până la urmă tot nu mi-a dat ziua liberă. Aşa că, în ziua aceea, la amiază, când hemoragia s-a declanşat eram la muncă. Şi nu pu­team spune nimănui ceea ce trăiam. Cum mi s-a făcut rău la un moment dat, şeful a acceptat să îmi dea un "bilet de voie". Am ajuns acasă mai mult moartă decât vie. În orele care au urmat mă gândeam că asta chiar trebuie să fie ultima oară când voi mai trece pe aici.

În ziua următoare m-am dus din nou la serviciu. Nu puteam da de bănuit. Tot vestiarul vuia de povestea unei colege pe care o ancheta Miliţia pentru că a născut un copil subdezvoltat şi mort. Nu ştiuse nimeni că era însărcinată. Nu era căsătorită. Fe­meile vorbeau că împiedicase dezvoltarea sarcinii purtând centuri dure strânse dur în jurul taliei. Nici nu mai conta dacă aşa stăteau lu­crurile ori ba. Mi-am ascuns faţa în dulap şi am plâns. Nu mai puteam. Aşa am trimis printre îngeri ultimul copil, numărul 14.  

Mă numesc Irina Crăciun, am aproape 60 de ani acum şi m-am născut pe Valea Someşului Rece. De profesie am fost lăcătuş-montator, acum sunt vânzătoare.

De câte ori privesc un tânăr sau un copil, mă gândesc că şi copilul trimis printre îngeri de mine în 1989 ar fi fost acum un tânăr frumos, de 20 de ani. Altele au murit, eu am su­pravieţuit. Dar preţul su­pra­vieţuirii, pe măsură ce trece vremea, e tot mai scump. Îl plătesc cu gânduri şi re­muşcări în fiecare noap­te. Copii care nu mai sunt... şi păcatul de moarte!