Dragostea româno-sovietică, între vorbă şi fapte

Pentru Iulia Medeleanu, anul 1989 are o încărcătură cu totul specială. La 29 ianuarie şi-a cunoscut viitorul soţ, de 8 Martie a cerut-o de soţie, în august i-a cunoscut familia. Mai mult ca sigur nu e singura po­veste de dragoste trăită de-un băiat şi-o fată în anul când evenimentele "marii istorii" i-au prins în vâl­toarea lor pe oamenii obişnuiţi. Nu­mai că povestea Iuliei şi-a lui Florin, simplă la prima vedere, apa­re ca desprinsă din romane atunci când ajungi s-o cunoşti mai în deta­liu. Căci prin multe încercări au trecut El şi Ea de-au ajuns să trăiască fe­riciţi până-n zilele noastre şi multe de-acum încolo.

Iulia se numeşte Medeleanu după soţ. Anterior căsătoriei se numea Kaverina şi trăia în Orenburg, un oraş de aproximativ 600.000 de locuitori situat în Uralii de Sud, aproape de graniţa Rusiei cu Kazahstanul. Avea 21 de ani, lucra la Institutul de Statistică şi în paralel era studentă seralistă la Ştiinţe econo­mi­ce. Până atunci, nu călătorise niciodată singură în afara graniţelor Uniunii Sovietice. În vacanţe mergea cu părinţii la Marea Neagră, la Soci, în Ucraina, iar în 1987 se înscrisese într-o excursie de grup în Ungaria.

Florin Medeleanu lucra de doi ani în Uniunea Sovietică, într-un grup de zece români care asigurau ser­vice-ul pentru sondele din Kazahstan. La Orenburg veneau sâmbăta, luni dimineaţa elicopterul îi ducea înapoi în Kazahstan. La 29 ianuarie, Iulia şi Florin s-au cunoscut la discotecă. "A fost «văzut, plăcut», dea­pănă Iulia începuturile idilei. La noi în oraş erau mulţi bulgari şi numai zece români. Din cei zece, unul singur era neînsurat. Aşa a fost să fie."

Peste nici două luni a cerut-o în căsătorie. Povestea de dragoste cu o rusoaică n-a trecut neobservată de şefii lui Florin. "S-a aflat la Securitate, în luna mai l-au întrebat la partid, el a răspuns că e adevărat, că se însoară; în iunie l-au chemat înapoi în Ro­mânia, povesteşte mai departe Iulia. Eu am rămas, dar sora lui mi-a făcut invitaţie şi în august am venit pentru prima oară în România. La 13 august, mai precis. Mă întreb şi acum de unde am avut curajul ăsta, să plec singură atâta drum... Dar dra­gostea e mare, atunci nu mă gân­deam la nimic altceva. În bani ro­mâneşti, biletul de tren Moscova-Bucureşti a costat cât o pereche de pantofi - 400 de lei, echivalentul a 40 de ruble. La Bucureşti am rămas şocată: altă limbă, alte obiceiuri, magazinele erau goale, goale, nu se găseau de nici unele, pentru orişice nimic trebuia să stai la coadă.

Eu nu ştiam în româneşte decât «Bună ziua» , «Cât costă?», apoi arătam cu degetul ce vreau să cumpăr şi să număr până la zece. Florin ştia ruseşte la perfecţie, stătuse doi ani în Rusia. Locuia într-o garsonieră unde-avea o canapea şi o măsuţă. Cât era plecat el la serviciu stăteam în casă şi aşteptam, mai mergeam la piaţă, dar mare lucru n-aveam ce să fac. Mi-a fost greu, dar când dragostea e mare nu vezi neajunsurile. Vecinii erau drăguţi, vorbeau cu noi, dar eu nu înţelegeam nimic-nimic.

Cumnatul meu, viitorul meu cumnat pe atunci, lucra de mulţi ani în turism, la Costineşti, la Olimp. Aşa că am fost câteva zile la el, la mare. Am stat cu toţii grămadă în apartamentul muncitorilor, dar a fost foarte frumos. În acest timp, Florin era supus unui fel de an­chetă, i se puneau fel şi fel de întrebări la uzină. În septembrie mi-a expirat viza şi a trebuit să mă întorc în Rusia. Eu la serviciu n-am avut nici o problemă, dimpotrivă, când am plecat prima dată mi-au spus să nu-mi fac lichidarea, să îmi iau concediul de odihnă, întâi să merg, să vad dacă îmi place, dacă mă adaptez, să nu mă grăbesc. Dar am decis să mă întorc în România. Părinţii mei nu s-au opus. Târziu am aflat că mama plângea nonstop, dar mie nu mi-au spus niciodată nimic.

În noiembrie eram din nou la Bucureşti. Cam atunci pe Florin l-au dat afară de la uzină, lucra la 23 August, spuneau că e «trădător al patriei» dacă se în­soară cu o rusoaică. Venisem să mă in­teresez ce acte trebuie exact pentru căsă­torie. Ne-am dus la Ministerul Justiţiei, ne-au dat o listă foarte lungă, cu tot felul de hârtii, care mai de care: acordul de la mama, de la tata, de la părinţii lui, ade­verinţă de la Primărie, că pot fi luată în spaţiu. Şi toate trebuiau traduse. Florin n-a stat mult fără loc de muncă, în decembrie a venit Revoluţia, am ieşit şi noi pe stradă, ne-am bucurat, am zis c-am scăpat. N-a fost chiar aşa. După ne-au spus că trebuie alte acte, că s-a schimbat situaţia.

În fine, pentru căsătoria mea am avut nevoie de un geamantan de hârtii, nu exagerez, dar până la urmă am reuşit. După drumuri Bucureşti-Moscova-Orenburg, caută traducător de română, şi de unde să gă­seşti traducător de română la Orenburg?, timp, bani, nervi. Până la urmă s-a terminat cu bine." Iulia Medeleanu, năs­cu­tă Ka­verina, s-a stabilit în România. As­tăzi este mama adolescentei Marina. Tea­ma de a nu greşi, întâlnită la cei care tră­iesc în altă ţară şi în altă limbă decât cea în care s-au născut, vine din timiditate şi bun-simţ: pentru că vorbeşte limba ro­mână poate mai corect decât mulţi nativi.