După defilare, Ceauşescu a vizitat Casa Poporului

În volumul memorialistic "Elefanţii de porţelan", Dumitru Popescu a relatat despre a doua parte a programului oficial al secretarului gene­ral de ultimul 23 August. După ce a urmărit defilarea forţelor armate şi a "oamenilor muncii" din balconul Muzeului Naţional, Ceau­şes­cu, în­so­ţit de suita sa, a vizitat (pentru a câ­ta oară?) Casa Poporului.
Ce a urmat rememorează Dumitru Popescu.    

"Parada s-a terminat mai repede, aceasta datorându-se fie grabei de­mons­tranţilor, acceleraţiei impuse coloanei, fie dezertării unor grupuri înainte de a ajunge în faţa tribunei. La sfârşit am coborât din colivia pluşată în care stătusem, cu un  gust sălciu în gură de ceva încropit, stângaci, neterminat, de pierdere a unui reflex de ansamblu solid, a perenităţii istorice,  şi dacă nu asta, cel puţin a unei or­dini bine puse la punct. În alţi ani ne întâlneam la sfârşit în spatele tribunelor, ne salutam ceremonios, cu o rigiditate festivă şi ne împrăştiam spre casele noastre cu o senzaţie de normalitate şi temeinicie, de nimic ameninţată, nici măcar pe planul imaginaţiei. Ne-am urcat în maşini şi am urmat echipajul prezidenţial pe un traseu întortocheat, dictat de afluenţa încă neoprită de pe arterele mari, spre «Casa Poporului». Ne-am aşezat în faţa fântânilor arteziene de pe Bulevardul «Victoria Socialismului». Din acest punct de observaţie, palatul părea îndepărtat, ca o creastă alpină precedată de piepturile masivilor muntoşi.

Dealul vast şi pustiu părea un platou carpatin, iar, în fund, trupul zidit se proiecta ca un munte cizelat de timp, de ploi şi de vânturi, în genul «Sfinxului românesc», al «Omului» şi al «Babelor». Ce rost avea acest spaţiu viran? Juca rolul şanţurilor care proteaju castelele medievale? Apropiindu-ne, distingeam desenul, conceput cu deosebire pe orizontală, al marii cetăţi. Corpul principal îmi apărea compus din două structuri distincte suprapuse, iar turnul, pe care flutura steagul cu stema României, se termina printr-un fel de lance enormă rudimentară, evident provizorie, care te ducea cu gândul la arsenalul primitiv al giganţilor. Parterul clădirii, în care am intrat ca nişte furnici într-un stup de albine, rămăsese încremenit în faza primară, în răceala betoanelor dezvelite şi a coloanelor de susţinere zgrunţuroase. (...)

Ce vrusese Nicolae Ceauşescu să-şi cioplească şi să-şi modeleze acolo? Un sarcofag imperial, o cameră mortuară antică, îmblânzită de un vis molatic, etern? Nu am avut timp să-mi răspund, fiindcă ghizii ne-au condus, rând pe rând, la sălile festive, de lucru şi de spectacol ale palatului, în număr de şase sau şapte, din câte îmi aduc aminte. Într-una aveau să se ţină sesiunile parlamentare, într-alta congresele partidului, o sală era rezervată primirii străinilor, alta ma­rilor festivităţi solemne, aici se găsea o desăvârşită sală de concert, dincolo o somptuoasă sală de teatru. Ne aflam în măruntaiele unui  munte  de fier, zidit pentru eternitate, a ceva făcut să reziste oricărui cutremur de pământ, chiar şi unui bombardament atomic, să sfideze timpul şi intemperiile. Toată această masă incasabilă căpătase o haină prea strâmtă sau prea largă, oricum croită rău, greşit, stângaci. Nu beneficiase de o casă de modă cu tăietură rafinată, de un costumier cu simţ artistic.

Unii spun că palatul arată ca un doboş tort, altul că n-are nici un stil sau că e rigid şi căznit. Timpul poate să infirme etichetele. Dar niciodată, probabil, exteriorul acestei construcţii nu va strecura în sufletul privitorului un fior estetic. Va impresiona prin proporţii, dar nu prin inefabilul armoniei. În măruntaiele ziguratului descopeream însă, cum am spus, un val copleşitor de sensibilitate, de inspiraţie şi gust ales. Acesta va rămâne contrastul cel mai izbitor al construcţiei. Ceauşescu a cârpăcit mult la profilul acestei clădiri, şi poate a fost conştient că el a rămas rece, searbăd, neinspirat. Atunci, energia şi ambiţia lui s-au îndreptat spre amenajarea interioară. Ce-a vrut iniţial să facă? O citadelă a puterii, a forţei conducătoare? S-a simţit el însuşi strivit de ea şi a îndulcit-o prin lambriuri de lemn, prin dantelărie de marmură şi mai ales prin deturnarea funcţiilor de la autoritate la exercitarea autorităţii artelor?

La sfârşitul vizitei, Ceauşescu ne-a strâns în spaţiul rugos, respingător al parterului şi a aşteptat să ne mărturisim impresiile. Toţi eram pradă unor impulsuri contradictorii. A aşteptat ce a aşteptat şi, dacă a văzut că tăcem, mi-a adresat mie o întrebare directă: «Ce zici cutare, îţi place?». I-am răspuns că este un mesaj pentru viitorime. «Aţi construit aici cel puţin pentru 1.000 de ani.» Aceeaşi întrebare i-a pus-o lui Ştefan Andrei, care i-a dat un răspuns asemănător. I-am spus adevărul. Nu mă îndoiesc, îl interesa şi acest aspect, dar simţeam că vrea o admiraţie estetică. Nu eram pregătit pentru ea, am exprimat doar impresia ce mă copleşea.

În lunile care au urmat s-a concentrat asupra finisărilor, consacrând construcţiei cel puţin câteva ore pe zi. De ce se grăbea atât? Îl bântuiau premoniţiile? Simţea că se apropie o dată fatidică, o scadenţă, un final. Construia frenetic o clădire monumentală, doborând o mulţime de recorduri mondiale, fiindcă devenise conştient că altceva nu mai poate clădi. Toată viaţa a visat cu patimă să zidească o nouă societate. A visat piscul comunismului. A făcut un pisc edilitar. A fost modul lui de a se resemna în ceea ce devenise viziunea mesianică despre sine? În final, Ceauşescu s-a zidit în Palatul Poporului.
Dumitru Popescu, "Elefanţii de porţelan"- Scene şi personagii în umbra Cortinei de Fier: memorii transfigurate, Bucureşti, Match Bucureşti, (1996), p. 395-398