Expulzaţii

La 15 noiembrie 1987, muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov au avut curajul să-şi ceară drepturile. S-au ales cu condamnări penale executate la locul de muncă. Întocmai ca în Evul Mediu, când leproşii erau scoşi afară pe porţile oraşului, curajoşii tineri au fost alungaţi din "cetatea industriei". Li s-a spus că făcuseră de râs Braşovul şi că nu merită să îl mai revadă vreodată.

Acest articol a fost publicat de Jurnalul Naţional, la data de 16 noiembrie 2009

În oraşele unde li se stabilise domiciliu obligatoriu au fost primiţi cu răceală şi ostilitate. Ancheta dură, procesul-spectacol ţinut în faţa colegilor chiar la Clubul Întreprinderii de Autocamioane Braşov (IAB), condamnarea la locul de muncă, deportarea din Braşov şi domiciliul obligatoriu, ruperea de familie, statutul de personaje dubioase în ochii noilor colegi, stima de sine şi psihicul zdruncinate - toate acestea le-au resimţit din plin muncitorii braşoveni. Soţiile şi copiii, fără să fi fost implicaţi în iureşul evenimentelor, au pătimit la rându-le. Cadrele de conducere de la IAB au fost destituite din funcţii şi mutate la alte întreprinderi din ţară. Din câte arată faptele, toţi cei care au avut cu evenimentele o legătură cât de mică au fost împrăştiaţi din zonă, intenţia clară a autorităţilor fiind să îi ţină cât mai departe de Braşov.


PRAF ÎN OCHI
Despre ancheta ce a urmat "obrăzniciei" de a sfida re­gimul Ceauşescu nu putem şti astăzi mai mult decât îşi aminteşte această categorie de victime în viaţă ale comunismului, de care nici o autoritate a statului şi nici un "investigator-inchizitor" contemporan par a nu mai vrea să ştie.

Des invocatul Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), teoretic deţinător al cheilor de acces către multe dintre misterele trecutului regim, oferă spre studiu un singur dosar conţi­nând aproape 150 de file. Doar atât despre cel de-al doilea mare protest colectiv împo­triva regimului comunist de la Bucureşti după revolta minerilor din 1977, şi ulti­mul dintre cele Europa de Est înainte de colapsurile lui 1989.

Dosarul e "subţire" nu doar la propriu: nimic despre anchete, nici o vorbă despre identitatea şi faptele anchetatorilor. Nici măcar vreunul dintre planurile de măsuri ce reprezentau sistemul obişnuit de lucru al Securităţii, cu "linia" pe care urmau să se înscrie destinele oamenilor "puşi sub lupa" te­ribilei instituţii. Unde au dispărut ur­me­le anchetelor care-au condus la condam­nări şi deportări? Nimeni nu se arată dornic să-şi asume responsabilitatea răspunsurilor. Jumătate dintre filele dosarului ­ce-l putem consulta sunt tabele-sinteză care arată ce s-a întâmplat cu persoanele implicate în evenimente, cealaltă jumătate cuprinde sentinţa procesului şi referatul de terminare a urmăririi penale - "piese" ce spun în linii mari cam acelaşi lucru. Parte din acestea fi­gurează ca anexe într-o lucrare apărută în 2002 la o mare editură ie­şeană, piatra de temelie în cariera unor istorici-politicieni de mai mare vizibilitate în spaţiul public decât eroii despre care au scris.


CE SE SPUNE
Între 15 noiembrie şi 2 decembrie 1987, autorităţile au operat mai multe arestări preventive, iar dintre cei supuşi cerce­tă­rilor, 61 au fost judecaţi, ceilalţi primind alte sancţiuni. Ancheta propriu-zisă s-a de­rulat în viteză. La 3 decembrie Jude­că­to­ria Braşov, reprezentată la proces de completul de judecată format din Ştefan Pană, preşedinte, judecătorul Dumitru Comşa, procurorul Ştefan Roman a pronunţat sen­tinţa. Mulţi dintre muncitorii anchetaţi în 1987 erau pe atunci foarte tineri şi cu o singură excepţie, fără antecedente penale.

Unii dintre ei au fost transferaţi la Ins­pec­toratul General al Miliţiei din Bucu­reşti, iar anchetatorii au fost aduşi de la direcţii judeţene din ţară, astfel încât să nu poată fi recunoscuţi ulterior. Astăzi ştim din mărturiile muncitorilor braşoveni că o echipă de anchetă era formată în general din cinci persoane, dintre care două sau trei erau ofiţeri superiori. "Din discuţiile pe care le purtau între ei mi-am dat seama că nu erau din Bucureşti", şi-a amintit Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei "15 no­iembrie 1987", nefericitul episod al an­chetei. Astfel că, în lipsa documentelor - concludente - produse instituţional, în cazul când oricare dintre muncitori ar recunoaşte pe stradă sau pe ecranul televizorului vreunul dintre anchetatori în postura de prosper om de afaceri sau de res­pectabil politician şi ar avea curajul să-l deconspire ca torţionar, se expune riscului de a fi dat în judecată pentru calomnie. Astfel că pentru metodele brutale aplicate în anchetă, cine să mai dea socoteală? Ceea ce poţi afla este "istorie orală".

După 1989, când trecutul comunist a devenit obiect de studiu dar şi "vaca de muls" pentru numeroşi veleitari, Dănuţ Iacob şi-a dat seama că asupra tuturor s-au aplicat aceleaşi metode pentru aflarea "adevărului" ca în anii '50: bătăi, înfo­me­ta­re, privare de somn mai multe nopţi la rând. Daniel Anghel, alt muncitor braşo­vean care a trecut prin calvarul interogatoriilor, şi-a amintit că în timpul anchetei a fost supus unor abuzuri greu de imaginat astăzi, care în final te făceau să declari orice.
PROCES-SPECTACOL
Abuzurilor fizice li s-au adăugat celelalte, mai subtile, de ordin psihic. Întocmai ca în anii '50, epoca "demascărilor" în public, completul Judecătoriei Braşov s-a deplasat la Clubul Întreprinderii de Autocamioane, locul din care plecase revolta, iar sala a fost umplută de colegii celor 61 de acuzaţi. Măsura avea ca scop accentuarea valorii de exemplu a pedepsei.

După 1964, în România nu mai existau deţinuţi politici, astfel că orice protest împotriva regimului era lesne devalorizat şi redus la dimensiunile unui scandal ceva mai mare, provocat de persoane turbulente, de preferat în stare de ebrietate. "Regretabil - se scria şi în referatul de în­cheiere a urmăririi penale - este că unele elemente certate cu legea, indisciplinate, anarhice, ignorând cele mai elementare reguli de conduită s-au dedat la săvârşirea unor fapte reprobabile, prin care au tulburat în mod grav ordinea şi disciplina la locurile de muncă, producând totodată acte de dezordine şi distrugeri de bunuri cu consecinţe deosebite la sediile admi­nistrative ale Consiliilor popular judeţean şi municipal Braşov." Răzvrătiţii au fost tra­taţi asemenea infractorilor de rând şi judecaţi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.

Pentru a minimiza importanţa revoltei muncitoreşti într-o ţară unde totul se făcea în folosul "clasei muncitoare", la proces nu s-a spus nici un moment că muncitorii ar fi protestat contra regimului. Proferarea de expesii obscene, ameninţări adresate unor ce­tăţeni paşnici, acte grave de violenţă, dezordine, distrugere a unor bunuri, lovire a unor persoane - comise în incinta întreprinderii, pe stradă şi în cele două clădiri din centrul municipiului Braşov -, acestea au fost acuzele puse pe seama protestatarilor.

După 20 de ani de la evenimente, muncitorii ce s-au revoltat demn şi curajos împotriva unui regim detestat de întreaga populaţie nu atribuie gestului lor semnificaţii sofisticate, nu pretind că i-au contestat "natura criminală" ori că protestul lor a fost precedat de cine ştie ce revelaţii de natură ideologică. Astfel de idei au fost promovate în restul ţărilor comuniste de intelectuali, care s-au alăturat protestelor muncitoreşti. La Braşov, doar câţiva studenţi au avut curajul să-şi declare public solidaritatea cu muncitorii. După 20 de ani, Dănuţ Iacob reţine în memorie ca pe o umilinţă şi o mare nedreptate faptul că a fost condamnat pentru acte de huliganism.
EROI. Pentru curajul de a contesta regi­mul comunist, muncitorii braşoveni au fost deportaţi departe de casă şi de familii. Astăzi sunt mândri de gestul lor, deşi au suferit bătăi groaznice.


"REEDUCAREA"
La finalul procesului, 26 dintre "in­culpaţi" au fost condamnaţi la locul de muncă. În raport cu faptele comise, cu situaţia familială, cu vârsta şi comportarea lor anterioară, instanţa a decis că aceştia "se pot reeduca sub supravegherea unor colective de muncă", astfel că pedepsele au fost executate prin muncă corecţională, în alte unităţi socialiste, unde aveau să presteze "activităţi direct productive, în raport cu pregătirea şi calificarea lor profesională". Celelalte 35, care avuseseră o participare mai redusă la evenimente, au primit condamnări cu suspendarea condi­ţionată a pedepsei, efectuate tot în unităţi socialiste, neapărat altele decât IAB, "sub supravegherea colectivelor de muncă". Intenţia clară a autorităţilor era ca cei ce se implicaseră în protest să nu mai vadă niciodată Braşovul. Or, pentru aceasta era necesar să fie distruse absolut toate legă­turile dintre muncitori şi cel mai industrializat oraş al ţării. "Regimul ne-a interzis să ne mai întoarcem vreodată în Braşov", spune Daniel Anghel.


FAMILII DESTRĂMATE
Soţiile au fost obligate să-i urmeze sau să divorţeze. Pentru a nu mai avea o casă unde să se poată întoarce, li s-au repartizat locuinţe în localităţile unde fuseseră exilaţi. Unii dintre ei le-au refuzat, prefe­rând să domicilieze la căminele de ne­familişti ale întreprinderilor unde lucrau, în aşteptarea unei ocazii de a se întoarce în oraşul de sub Tâmpa. Orice părăsire a noului domiciliu al localităţii trebuia anunţată în prealabil "organelor" de Mi­liţie. Unii au fost trimişi la întreprinderi aflate în apropierea localităţii de baştină. De pildă, Constantin Cocan, născut la Galaţi, şi-a ispăşit condamnarea la Întreprinderea Port Bazinul Nou din oraşul dunărean. Mihai Macovei, născut într-un sat aflat la 30 de kilometri de Botoşani, a fost trimis la Întreprinderea de Maşini Unelte Grele pentru Deformări Plastice din Dorohoi (judeţul Botoşani). Însă, pentru a merge să-şi viziteze părinţii, trebuia să ceară voie de la Miliţie.


URMĂRIŢI ŞI PRIGONIŢI
Daniel Anghel, condamnat la doi ani închisoare cu executarea pedepsei la locul de muncă, şi-a ispăşit pedeapsa la Întreprinderea de Supape şi Bolţuri Topoloveni (judeţul Argeş). Şi-a amintit că în fiecare săptămână din cei doi ani cât a durat deportarea avea obligaţia să se prezinte la Miliţie şi să facă un raport. Nu se putea deplasa în alt oraş decât dacă adresa o cerere, în care trebuia să precizeze unde merge şi care este scopul deplasării. Nu anunţa întotdeauna, iar la întoarcere "cineva" îl aştepta şi îi cerea socoteală. Astfel a reuşit să strângă mai multe sancţiuni pentru comportament necorespunzător. Considera o nedreptate faptul că muncitorii braşoveni au fost excluşi de la amnistia din ianuarie 1988, dată cu ocazia sărbătoririi a 70 de ani de viaţă ai lui Nicolae Ceau­şescu.

În aceleaşi împrejurări a fost condamnat şi Vasile Anghel, fratele său, mutat la Întreprinderea de Utilaj Alimentar Slatina. La auzul ştirii despre graţiere, cei doi fraţi s-au prezentat imediat la Braşov şi au dat proba de lucru la IAR Ghimbav, pe care au promovat-o. În ziua când urma să li se întocmească formele de angajare, securistul întreprinderii i-a chemat în birou, spunându-le că au făcut de ruşine Braşovul şi că nu au ce căuta înapoi. Un echipaj de Miliţie i-a dus înapoi în localitaţile unde fuseseră deportaţi.

Noii colegi i-au privit adesea cu suspiciune, povestesc astăzi muncitorii. Ofiţerii de Securitate s-au străduit să îi discrediteze pe cât posibil. Iosif Farcaş îşi aminteşte că mai multe luni n-a vorbit nimeni cu el, fără ca la momentul respectiv să înţeleagă prea bine de ce. Ulterior a aflat că noilor colegi li se spusese că e infiltrat de Securitate pentru a-i urmări. Cineva de la Miliţie îl "vizita" în fiecare sâmbătă la fabrică, ceea ce alimenta şi mai mult suspiciunile. Mihai Macovei, deportat la Dorohoi, susţine că aceeaşi metodă a fost aplicată şi în cazul său: în noul colectiv, despre el se ştia că este informator al Securităţii. Despre ceea ce făcuseră la Braşov nu aveau voie să vorbească.

Pentru cei care au plătit atât de scump curajul de a se opune de unii singuri unui regim urât de toată lumea, căderea comunismului ar fi trebuit să vină ca o izbăvire. Dar în loc de stimă şi admiraţie, libertatea şi democraţia le-au adus un nou şir de umilinţe.


DIRECTORI PEDEPSIŢI
Principiul conform căruia "partidul are întotdeauna dreptate", valabil din vremea lui Lenin, a funcţionat şi de această dată. Muncitorii care protestaseră împotriva reţinerilor din salariu au fost acuzaţi de huliganism şi au avut de suferit pentru refuzul de a se lăsa umiliţi în continuare. "Cadrele de conducere" au fost sancţionate la rândul lor, pentru că "nu s-au implicat în cunoaşterea şi aplanarea stării de spirit negative create ca urmare a aplicării de penalizări nejustificate la retribuţie" şi pentru că nu au acţionat pentru a împie­di­ca "elementele huliganice" să se deplaseze spre centrul oraşului şi pentru că au parti­ci­pat la şedinţa în care "s-a hotărât în mod abuziv şi ilegal egalizarea retribuţiilor personalului muncitor din diferite secţii".

Au fost sancţionate 15 persoane, începând cu Manole Sechi, directorul general al Centralei Industriale pentru Autovehicule de Transport Braşov şi terminând cu Vasile Luca, şeful biroului plan-dezvoltare al Centralei. Au mai fost destituiţi directorul ge­ne­ral al Întreprinderii de Autocamioane, di­­rectorul tehnic, directorul comercial, di­rectorul administrativ adjunct, contabilul-şef şi alţii. Ion Anghel, director tehnic în timpul evenimentelor, a fost condamnat doi ani cu suspendare, iar Vasile Luca, şeful biroului plan-dezvoltare al Centralei, un an şi opt luni. Restul au fost demişi şi mutaţi la alte întreprinderi din ţară.