Filme cu tineri, despre tineri

Condamnăm un trecut (acel trecut) care a avut păcatele sale – fără îndoială –, dar asta nu anulează cu nimic dreptul de a-i recunoaşte şi rolul, valorile, aroma… Patetice sunt unele vorbe, dar umane…

Dacă şi-ar pierde parfumul, dacă am uita acel parfum, am rătăci prin viaţă cu sentimentele aflate în stare de ebrietate. Nu de beţie. De ebrietate. Am fi nişte derutanţi ai prezentului, ai contemporanului derutant.


STAREA DE TINEREŢE ÎN FILMUL ROMÂNESC
Acum 20 de ani, acum mai bine de 20 de ani, aveam film românesc. El era aliatul împotriva plictisului ge­neral şi cuierul în care-şi agăţa românul speranţa de a mai vedea ceva. Altceva. Aveam pasiuni pentru filmul românesc. Din pasiunea unor oameni care lucrau pentru aceste producţii cinematografice ieşeau poveşti ce deveneau, la rândul lor, pasiunea celor care le priveau.

S-au făcut, de-a lungul timpului, câteva filme româneşti pentru tineri. Şi acele câteva filme româneşti pentru tineri au făcut istorie în domeniul lor, s-au proiectat dincolo de nişte limite, dincolo de nişte constrângeri. Şi, chiar dacă le-au fost dictate reguli, au răzbit. Au răzbit pentru că au fost rodul unor sentimente şi nu neapărat al unor deziderate mercantile.

"Liceenii", "Declaraţie de dragoste", "Extemporal la dirigenţie"... sunt câteva dintre acele filme care nu au vârstă. Care îşi au rolul lor în cinematografia română. Regizorul lor, Nicolae Corjos, a reuşit prin aceste producţii să vrăjească generaţii de tineri şi de copii. Dragostea nu moare, nu-i aşa?

"Declaraţie de dragoste" a impresionat. "Liceenii" a stârnit isterii. Amândouă au spus poveşti frumoase.  "Rămân un adolescent al epocii respective", zicea Corjos, de­dicat dintotdeauna literaturii ro­mâ­neşti interbelice, literatură din care s-a şi inspirat în maniera sa regizorală. Un "adolescent" care s-a simţit mereu ataşat de perioada anilor de liceu şi de facultate. "Dacă nu trăieşti ca un adolescent, poate că nici nu ai cum să trăieşti."

În realizarea filmelor sale cu şi pentru tineri, regizorul a fost mereu atins de o anumită stare de sentimentalitate, după cum recunoaşte el însuşi - "o sentimentalitate încărcată estetic şi artistic. Azi se fac multe seriale cu mult sentiment, dar e nevoie de un anumit echilibru al sentimentelor. Nu poţi să mănânci numai miere, pentru că te saturi. Arta trebuie să îmbine într-o lucrare tot ce poate să cuprindă într-un echilibru frumos. Scopul meu a fost să fac filme de dragoste. Care sunt, indiferent de epocă, cele mai frumoase. Cinematograful este, în esenţă, sentiment, emoţie, transmiterea unei idei măreţe în fapte diurne, de zi de zi". Care a fost secretul succesului acestor filme de dragoste? Dincolo de ambalajul lor tovărăşesc, dincolo de cuvintele colorate în limbajul epocii, erau, la bază, veritabile scrisori de iubire scrise de un regizor, de un scenarist şi de câţiva actori publicului. Erau nişte poveşti... şi tocmai pentru asta au rezistat în timp. "Care a fost secretul meu? Întâlnirea fastă dintre nişte creatori. Capacitatea mea de a lucra cu o anumită mentalitate considerată de unii depăşită."
"Liceenii" a înregistrat la vremea sa un record uriaş de spectatori, un record mondial: peste 5 milioane şi jumătate numai în primele şase luni de proiecţie. Nici o altă peliculă autohtonă nu a reuşit să detroneze acest film.

STAR ÎNTR-O ŢARĂ CARE REFUZĂ VEDETISMUL
Ştefan Bănică devenise un star, Oana Sârbu un model pentru adolescentele care începuseră să-i copieze stilul. Actorii primeau grămezi de scrisori de la fanii lor care văzuseră filmul nu o dată sau de două ori, ci chiar de câte zece ori, ajungând astfel să cunoască replici întregi din film.

"A fost o întâmplare extrem de fericită pentru mine", povestea Oana, atunci, o tânără de doar 17 ani. "Aveam să-mi dau seama mai târziu ce a însemnat Dana (n.r. - personajul pe care l-a interpretat în «Liceenii») în cariera mea. Premiere cu «Liceenii» în toată ţara, la care, din cauza aglomeraţiei, se spărgeau geamurile uşilor de la intrare. Îmi amintesc cum venea miliţia să facă ordine. A fost epoca cea mai frumoasă pentru mine." Într-o lume frustrată din cauza celor două ore pe zi de televiziune, şi acelea inutile, cinematograful era o evadare - aproape singura - şi avea un impact deosebit asupra oamenilor.

"Consider că cele mai reuşite filme ale mele sunt «Declaraţie de dragoste» şi «Pădurea Nebună», iar «Liceenii», cel mai de succes", consimte regizorul Nicolae Corjos. "După «Declaraţie de dragoste» ni s-a spus: «Ei, acum, că aţi făcut un film de dragoste, ajunge, veţi face un film mai serios, despre un băiat care e slab la matematică şi pe care colectivul de elevi şi profesorul lor diriginte îl ajută şi o să devină un elev fruntaş.

A fost discuţie destul de categorică cu reprezentanţii Ministerului Culturii. Eu şi cu Şovu (scenaristul) aveam planificat să facem «Extemporal la dirigenţie», căruia voiam să-i spunem «Iubirile lui Socrate», şi el a protestat vehement că nu putem face un film pe o schemă impusă. Eu i-am dat un picior discret pe sub masă şi am răspuns că o să ne mai gândim şi poate găsim o soluţie. La o discuţie afară i-am spus: «Măi, tu poţi să scrii orice. Tu îmi faci o pereche, şi pot să vorbească orice între ei, pot să îşi spună şi lozinci, că tot film de dragoste va fi. Am păstrat schema în mare, iar pe parcursul scrierii scena­riului, dar şi pe parcursul filmării am dezvoltat partea de iubire şi de relaţii şi până la urmă, când s-a văzut filmul, au început: «Domne, da' ce ne facem, că şi ăsta e film de dragoste. Am răspuns că nu pot să fac altceva, nu mă pricep la altceva."
Cenzura a fost mereu prezentă. La vizionarea filmului "Declaraţie de dragoste", Nicolae Corjos a recurs la nişte găselniţe pentru a mai potoli criticile: pusese în imaginile din generic tineri care lucrau pe şantier, "ceea ce era o realitate, şi nu neapărat rea, pentru că pentru mulţi acolo era un fel de şcoală a vieţii, acolo se căleau, ieşeau din perioada de liceu, unde erau ocrotiţi de familie". Cenzura avea un cuvânt greu de spus chiar şi în alegerea actorilor. "Era un fel de obsesie a fiilor care vor să se afirme. Iar Ceauşescu nu admitea, sau se credea că nu îl admite decât pe fiul lui ca fiind foarte reuşit. La discuţia cu cei care aprobau distribuţia, am vrut să-i păcălesc.

Am vrut să le dau o listă pe care o pregătisem cu numele celor propuşi uşor modificate. Dar nu l-am avut alături pe directorul de producţie, care trebuia să semneze şi el lista. Totuşi a trebuit să recurg la un subterfugiu în momentul vizionării cu pro­du­că­to­rul. L-au văzut, de exemplu, pe Ştefan şi au zis: «Da, domne, e bun ăsta, foarte bun, cum îl cheamă?». Iar eu: «Păi, nu ştiu cum îl cheamă, parcă Ştefan, Ştefan Bunicu». Şi atunci a trebuit la discuţia finală să renunţ la câţiva dintre ei, la Florin Piersic Junior şi la Bianca Brad, căreia îi semăna numele cu unul Ion Brad, care era un ministru adjunct. Pe Florin Piersic am reuşit să îl distribui ulterior într-un rol frumos în «Studio în căutarea unei vedete».

Cenzura intervenea tot timpul în filme, dar în cazul «Liceenilor» nu mă pot plânge că mi-ar fi stricat structura filmului. (...) Am preferat tema tinerilor, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi părinţi, dintre profesori şi elevi, în detrimentul oricărei implicaţii de natură politico-socială. Deşi era la modă în epocă să se facă multe filme cu tematică socială, producţii care câştigau multe premii naţionale. Romantismul stilului meu regizoral şi discreţia în a nu impune actorilor o anumită comportare, ci de a-i conduce spre un stil cât mai liber, mai plin de viaţă şi cât mai aproape de adevăr, au fost atuuri preţioase. Ţin mult la diplomaţie în lucrul cu actorul şi cred în pedagogie. Mie mi-a plăcut mult perioada de liceu şi cea de studenţie, din care am nişte amintiri extraordinare. Părinţii mei - învă­ţă­tori, am surori profesoare, fiica mea este profesoară de pian, iar socrul meu este profesor de muzică."
PUTEREA EXEMPLULUI
Cu "Declaraţie de dragoste" şi cu "Liceenii" era destul de ocultată povestea. Era un film pentru tineri, deşi nu pentru toţi tinerii - co­men­tează Irina-Margareta Nistor fe­no­menul, pentru că cei mai mulţi dintre ei, dintre aceşti tineri, erau cu mult mai puţin sentimentali decât apăreau personajele în film, mult mai puţin naivi, ceea ce nu-i împiedica totuşi să meargă la cinema şi să vadă cu mare plăcere aceste filme, deşi apăruse şi videoul în acel moment, acel "proiector" de filme interzise, să-i zicem, mai ales că mare lucru nu era la televizor. "Au fosat nişte filme antrenante, s-au folosit actori cu extreme de mare impact, inclusiv cei neconsacraţi. Prin urmare, fe­no­menul a funcţionat foarte bine, ca dovadă că şi acum, când sunt reprogramate, succesul lor este mare, deşi toată lumea este conştientă de anumite naivităţi.

În şcoli însă era departe de a fi aşa mare libertate pe cât apărea în filme. În realitate, în şcoli şurubul era destul de strâns: uniformele mai mult decât obligatorii, manualelele erau cu poza tovarăşului pe prima pagină şi în interiorul manualelor erau diverse referiri fie la congrese, fie la cuvântări. Nu era deloc atât de simplu. Situaţia celor din film era cu mult mai fericită. De-asta a avut şi succes. Mai mult, erau prezentate în paralel situaţiile, spre exemplu, a unor elevi simpli, proveniţi din familii mai sărace, şi cele ale copiilor de bani-gata care, automat, erau înfieraţi, aşa cum se zicea pe vremea aceea, personajele erau izolate sau ironizate de ceilalţi. Dar a fost o mare lovitură şi, în general, cred că a fost şi şansa unui bun scenarist - scenaristul era profesor de română -, a fost chiar la liceul la care am învăţat şi eu, la liceul 39, deci îl ştiam de prin liceu, era un profesor foarte iubit şi care ştia foarte multe şi cum să abordeze aceste lucruri, încât să împace pe toată lumea."

"Adevărul este că întotdeauna s-a încercat manipularea tinerilor prin fil­me, dar nu neapărat prin aceste filme, pentru că, zic eu, nu cred că era în ele ceva în mod special manipulatoriu. Inclusiv la nivelul profesorilor. Oarecum manipulatoare erau pa­sa­jele din film în care unul, imediat ce termina facultatea, abia aştepta să plece la ţară, să prindă un post. Ceea ce era un neadevăr total, pentru că toată lumea nu ştia cum să vină mai repede în Bucureşti, apelând la toate pilele posibile şi imposibile. Era o formă foarte insinuantă - «uite mă, s-a dus ăla, hai să mergem şi noi». Erau formule, după părerea mea, la fel de nocive într-un fel, dar nu aşa de grave. Era tot o formă de rezistenţă a regizorului, ca totuşi ceva să treacă în partea cealaltă şi să nu fie o plictiseală de la un cap la altul, pentru că publicul este un pu­blic abil şi avizat. La urma urmei, românul a fost mereu un pu­blic cinefil, pe care nu ai putut să-l prosteşti atât de uşor."