Era afară o vreme câinoasă. Frig, umed şi vânt ticălos care-ţi intra prin toate găurile. Asta era atmosfera prin care trebuia să mă aventurez pentru cumpărături.
Io, ca soldatul sovietic, mai puţin ţigara, pregătită cu tot arsenalul de piaţă, am pornit spre lift. O uşă s-a deschis la etajul de mai jos şi, înzestrată cu detector PPN (adică propriu, personal, nativ), am prins ceva mişcare la Jenica. Cobor scările, sun la uşa lor şi apare Jenica, purtând echipament de luptă ca mine şi gata să mă dărâme dând să iasă. "Aha! Tocmai veneam la tine ca să te iau. Trebuie să mergem la Vasile, cumnatu-meu, să aşteptăm pe cineva care ne aduce ceva bun!", îmi zice ea cu glas scăzut, ca să nu audă şi alţii.
Ne înghesuim în lift, coborâm şi ne avântăm în mizeria de vreme. Până la staţia de maşină am călcat în toate băltoacele, mergând după Jenica. A venit un troleibuz care a întors imediat. Cât şi-a semnat foaia, şoferul a lăsat uşile deschise şi ne-am urcat în maşină, mulţumindu-i în gând. Am coborât la BIG, am trecut strada şi am ajuns la cumnatul care ne-a primit cu un aer confuz. Au!, îmi zic în gând. După faţa pe care o face cumnatu' ori am întârziat prea mult şi l-a dat pe "ceva bun" altora, ori cine trebuia să-l aducă nu mai vine pe vremea asta. Dar cumnatu' s-a scuzat, că tocmai aţipise şi încă nu-şi revenise. Ne-a poftit în bucătărie, probabil pentru că prea curgeau zoaiele de pe noi. Jenica a scos repede din sacoşă o sticlă de un sfert cu ţuică de la Văleni, suficientă cât să-l dreagă pe cumnat.
Sticla Jenicăi schimbă brusc atmosfera şi cumnatul se scuză aiurea pentru "deranjul" din casă şi ne puse pe masă un platou din inox, cu plăcinte cu brânză. Jenica ardea de nerăbdare şi n-avea chef de plăcinte. Au schimbat câteva vorbe ca între rude, timp în care eu foloseam detectorul pus pe mai multe teme. Căutările mele au avut rezultate zero la capitolul "ceva bun", rezultate sută la sută la capitolul gândaci de bucătărie, care dovedeau o obrăznicie crasă şi îndrăzneau, pe masă, către platoul cu plăcintă lipit de perete. Unul subţirel, roşcat şi tânăr, s-a aventurat şi a ieşit pe jumătate din umbra marginii platoului. Jenica mi-a urmărit privirile. Cu un gest rapid l-a plesnit pe roşcat de l-a tăiat în două de marginea subţire a platoului. Eu m-am ridicat imediat şi, ca la comandă, a sunat cineva. Vasile s-a dus să deschidă.
În cadrul uşii îşi făcu apariţia un bărbat cu o pelerină de ploaie şi un pacheţoi din carton. Intră direct în bucătărie şi-l puse pe masă, mai să-l pună pe platoul funerar. Am întins mâna şi am schimbat cumva poziţia pachetului, cât mai departe de localnicii roşcaţi speriaţi şi uimiţi de atitudinea Jenicăi. După ce a schimbat câteva cuvinte cu Vasile, omul a ieşit rapid. Cumnatu' s-a întors la noi şi a desfăcut pacheţoiul din care au apărut mai multe pungi cu pui, mai măricei decât petreuşii, dar tot câte doi. Jenica înfipse mâinile şi trase în sacoşă cinci pungi, apoi trase şi pentru mine tot cinci. Cumnatu' deschise uşa de la dulapul suspendat, de unde scoase o coală de hârtie, un cântar de mână şi un pix, deranjând o petrecere gândăcească. Notă numele Jenicăi, în dreptul căreia a trecut toată cantitatea şi toată suma pe care aveam să o plătim amândouă.
De mult timp nu mai achiziţionasem pui atât de proaspeţi şi de dolofani. Eram mulţumită şi de faptul că aveam să-i plătesc în două tranşe, deci nu era o problemă achitarea. Cu ochii în patru, ca nu cumva să mă pricopsesc cu vreun roşcat care, în dorinţa-i nebună de a-şi răzbuna fratele ucis sau sătul de mizeria şi nesiguranţa în care trăia, să se agaţe de haina mea şi să se mute la mine acasă, mi-am strâns mai aproape ţoalele şi am păşit la uşă. Jenica a schimbat ceva vorbe cu Vasile şi am plecat către casă bucuroase. Era vânt, întuneric şi ploaie afară? Ce bălţi în drum?! Aş! Noi, cu puii în sacoşă, vorbeam despre fel de fel de preparate care mai de care mai delicioase. Dar cele care au stârnit-o pe Jenica au fost pulpele umplute. O să le fac, am să-i dau şi ei să guste şi am să mă dau mare!