Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Decoraţii: Ordinul Muncii, de două ori; Ordinul "Steaua Republicii Populare Române", clasa a V-a; Ordinul Republicii Socialiste România; Ordinul "23 August"; Titlul de Erou al Muncii Socialiste; Medalia "A 40-a aniversare a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă"; "Drapelul de stat" clasa a III-a a RPD Coreene.
Construcţia dosarului: Cele mai recente documente din dosarul de cadre al lui Gheorghe Pană sunt referatele medicale (anii 1969-1971).
S-au mai păstrat, de asemenea, numeroase acte specifice, precum autobiografii (realizate în 1947, 1948, 1949, 1951, 1958), chestionare pentru evidenţa cadrelor (1949, 1958), caracterizări din partea partidului (1951, 1954, 1965). O pondere semnificativă revine referinţelor din partea colegilor de partid şi de serviciu (nu mai puţin de 35!). S-au cules şi păstrat şi zeci de declaraţii despre rudele sale atât din partea sa, cât şi din partea soţiei. Fişe despre fraţi, unchi, mătuşi, cumnate, socri şi câte şi mai câte rude, mai mult sau mai puţin apropiate, se păstrează la dosarul lui Gheorghe Pană.
● Date biografice: Născut la 17 (în alte surse 9 sau 12) aprilie 1927, în comuna Gherghiţa, judeţul Prahova. Naţionalitate: română. Provenea dintr-o familie de ţărani săraci. Tatăl său a decedat în 1947. Mai avea trei fraţi (un muncitor, un ţăran cooperator şi un croitor) şi o soră (ţărancă). La 14 ani s-a angajat ucenic la Rafinăria Româno-Americană, din Ploieşti, unde a învăţat meseria de strungar. După 23 august, s-a înscris în Sindicat. În primăvara anului 1945 a fost concediat de la întreprindere.
S-a angajat imediat la Rafinăria Vega, iar după un an s-a întors la primul loc de muncă. Fiind încadrat în serviciu, nu a mai satisfăcut stagiul militar.
● Studii: Cele şapte clase primare Gheorghe Pană le-a urmat în satul natal (1933-1940). Pe timpul războiului, a trecut şi pe la şcoala profesională de ucenici. În ianuarie 1947 a fost trimis la o şcoală de instructori sportivi, pe linia Tineretului Progresist. Nu a terminat-o, din cauza unei afecţiuni la plămâni, care îl chinuia din adolescenţă. În particular, reiese din documente, a urmat trei clase de gimnaziu, a III-a chiar la sanatoriul în care era internat pentru TBC. Fără studii medii şi superioare de stat, Gheorghe Pană a excelat, ca mai toţi colegii săi de generaţie membri ai PCR, la capitolul "studii politice". A învăţat la: Şcoala centrală a CC al UTM (1948), Şcoala A.A. Jdanov a CC al PMR (1949) - absolvită cu media 8 -, Şcoala superioară de partid de pe lângă CC al PCUS de la Moscova (1954-1957). Şi asta nu era totul, după cum evidenţia dosarul de cadre. Preocupat de "completarea studiilor", Pană a absolvit şi Şcoala medie de cultură generală.
● Moment-cheie în ascensiunea politică: Până prin 1958-1959, Gheorghe Pană era un activist devotat partidului, unul dintre mulţii membri ai partidului scăpaţi de verificările de partid. Urcuşul său spre ierarhia de partid a început însă o dată cu trecerea sa în organizaţia de Bucureşti. Atunci, în februarie 1958, a fost numit şef al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, fiind cooptat membru al Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti.
● Carieră politică: Membru de partid din octombrie 1947, cu carnetul nr. 000537 (după schimbările de carnete din anii lui Ceauşescu). A activat "pe linia" UTM-ului, fiind numit instructor în secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al UTM. Din 1951, a devenit şef de sector în Secţia de Relaţii externe a CC al PMR. În 1958, a devenit şef al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, fiind cooptat membru al Biroului Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti, apoi secretar al acestuia. În 1964, a fost promovat adjunct al şefului al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie al CC al PMR. Din 1966, legăturile sale cu domeniul propagandistic au încetat. A fost încercat câţiva ani ca prim-secretar la Braşov. A revenit, după trei ani, pe funcţie, în Capitală, ca membru al Consiliului de Stat. În aceeaşi perioadă, la începutul anilor '70, a "crescut" constant în funcţii. A devenit membru al Consiliului Apărării, preşedintele Consiliului organizării economico-sociale, preşedintele Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, ministru al Muncii. Din 1980, a exercitat funcţia de primar al Bucureştiului. A fost trecut apoi, din motive obscure, pe linie moartă. În deceniul al IX-lea a păstrat calitatea de membru al CC şi al CPEx, dar a funcţionat doar ca activist în Comitetul municipal de partid Bucureşti (martie 1985) şi preşedinte al Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare (1986). Doar pentru câteva luni, în 1986, a părut că va reintra în graţia "Tovarăşului", fiind numit temporar în fruntea Ministerului Industriei Alimentare şi a Achiziţionării Produselor Agricole.
● Critica şi autocritica: "Din cauza insuficientei pregătiri politice, în secţia ce o conducea s-au creat situaţii neplăcute, nereuşind să imprime un caracter politic activităţii politice. Totuşi muncea pentru a duce la bun sfârşit munca începută, dând dovadă de devotament faţă de organizaţie. (...) Ca o parte negativă, are dezvoltat spiritul mic-burghez al orgoliului, atunci când este vorba despre critică şi autocritică. Tot din lipsă de pregătire, obişnuieşte să întrebuinţeze prea multă frazeologie chiar atunci când nu este nevoie. Romantismul are puternice rădăcini în mentalitatea sa". (Referinţele Uniunii Tineretului Muncitoresc, a Comitetului Judeţean Prahova, Secţia de "evidenţă a membrilor", 1948)
"În muncă lucra sectar şi nu cerea totdeauna sprijinul celorlalţi tovarăşi. Pe linie de partid, i s-a încredinţat şi munca de secretar al ARLUS-ului, dar n-a muncit hotărât, având şi câteva lipsuri mari." (Caracterizarea Anei Leibu, din secţia de cadre a Comitetului Judeţean Prahova, 1949)
"Ca lipsuri, tovarăşul este puţin comod" (Sectorul evidenţa cadrelor, 1951)
● Probleme personale: Despre viaţa de familie a lui Gheorghe Pană cunoaştem puţine. Iar din dosar reies şi mai puţine amănunte. De pildă, aflăm că Gheorghe Pană şi soţia sa, Antoaneta (Burăh-Lupu, pe numele de fată) au avut o fiică, Luminiţa. Despre starea de sănătate în schimb s-au păstrat mai multe informaţii, sub forma unor referate medicale purtând antetul Ministerului Sănătăţii. Reţinem din dosarul medical o colică nefrectică (1969), tratată imediat şi eficient de câteva somităţi ale medicinei româneşti, precum T. Burghele, academician profesor doctor, Joze Goldstein, Gheorghe Rădulescu, director general al Direcţiei Medicale Speciale. În 1970, Gheorghe Pană, pe atunci membru al Comitetului Executiv al Prezidiului Permanent şi secretar al CC al PCR, a fost examinat pentru "rinofaringită subacută cu dureri foarte intense faringiene".
Şi-a revenit după trei zile. După un an, a suferit o criză la fel de subită şi dureroasă la nivel intestinal. Infecţia, depistată în timpul unei delegaţii la Deva, l-a scos din "circuit" câteva zile. În tinereţe, suferise de TBC.
● Amintiri şi memorii: Un amplu portret îi realizează Dumitru Popescu (şi) lui Gheorghe Pană în volumul memorialistic "Cronos autodevorându-se" (partea a IV-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006). Evocând contingentul muncitorilor din vârful ierarhiei PCR, cel supranumit de contemporani Dumnezeu a stăruit şi asupra strungarului prahovean.
"Al patrulea secretar organizatoric muncitor (numărul doi în ierarhia centrală a partidului) a fost Gh. Pană. Băiat de la ţară, fost ucenic, a învăţat repede abc-ul activist şi a urcat în profesie pas cu pas. L-am remarcat pe treapta de secretar cu propaganda al Capitalei pe la începutul anilor '60 (sub oblăduirea lui Dănălache, de la care nu a furat însă şi agresivitatea prostului iresponsabil pus să facă dreptate), apoi ca prim-secretar judeţean la Braşov, calitate în care l-am bumbăcit în Scînteia, făcându-l să se plângă într-o plenară. Cred că gradul maxim de combativitate pe care şi l-a permis a fost să-l atace pe Apostol, după care, indiferent ce funcţie a mai căpătat, a rămas în banca lui. Nu devenise nici orgolios, ca organizator îmi cerea, din când în când, sfatul (şi eu eram secretar), de cultură sau de presă neîndrăznind să se apropie fără să mă întrebe. Supapa lui de supravieţuire în funcţiile înalte în care s-a văzut propulsat era confesiunea: venea, se aşeza pe un scaun şi, uitându-se în dreapta şi în stânga, pentru a se asigura că nu ascultă nimeni (deşi eram singuri), începea să ofteze şi să se văicărească. Şi că munca e grea, şi că oamenii sunt ai dracului, şi că şeful e prea exigent şi că «tovarăşa» îl hărţuieşte. Într-adevăr, Elena Ceauşescu striga la el (ditamai secretarul organizatoric, primar al Capitalei sau ministru al Muncii) ca la un băiat de prăvălie: «Pană, de ce faci aia? Tu nu vezi că eşti prost?». Da, tovarăşa Lenuţa! I se răspundea. «De ce sunt prost, tovarăşa Lenuţa?» «Hă, hă, hă, Pană ăsta s-a prostit de tot».
Nu avea suflet rău, dar rigorile muncii nu-i permiteau să fie cât de bun ar fi putut. Pe cei simpatizaţi îi ducea în cârcă şi-i acoperea cu statura lui scundă, bine zidită însă, de sportiv practicant. Când lua cuvântul prin şedinţe, nu ataca (nu zic persoane, nici idei, situaţii), ci adopta un ton implorator, rugându-se de toată lumea să înţeleagă, să facă o excepţie, să rezolve pozitiv cazul susţinut de el. De unde i-o fi venit convingerea că poate răzbi prin sentimentalism, într-o lume a criteriilor fixe, nu ştiu. Culmea e că uneori reuşea să obţină în modul acesta, extrem de fragil, un neverosimil câştig de cauză. Era şmecheria lui majoră, de care n-a încetat niciodată să facă uz, în pofida puţinelor şanse la care era îndreptăţit să spere. Vedeam că uneori e pe punctul de a renunţa la tonul lacrimogen, de a izbcuni în acute, dar se răzgândea, rezervându-şi acest drept doar pe terenul de sport sau la un pahar cu vin. Suferea de carenţe educaţionale, ca toţi muncitorii, era ipocrit, mai ales când, terminând să se plângă pe sine, începea să deplângă soarta ta, sau invers, autominimalizându-se (obişnuia - mai ales când îţi cerea ajutorul - să invoce limitele lui intelectuale, condiţiile grele în care s-a format, lipsa de timp pentru lectură.) În mare, l-am găsit corect, practicând măcar pe ascuns o colegialitate sinceră. Nu ştiu cât de convins era în forul intim de existenţa pomenitelor limite, dar ele reprezentau un impediment serios de comunicare, în teme situate în afara rutinei. Chiar despre viciile de fond ale sistemului de conducere unipersonal nu putea avansa prea mult în discuţie, fiindcă atitudinea lui nu avea ascuţiş critic, exprimându-se ca un lamento defulator, vizavi de fatalitate."
Citește pe Antena3.ro
