Gulaş fără paprika?

Drum lung până la Balvanioş. Îmi luasem un prăpădit de concediu de două săptămâni. O prietenă de-a mea, care era căsătorită cu un ungur din zonă, a zis că pot să mă duc la cumnată-sa în perioada de concediu, pentru că sunt oameni de omenie, buni gospodari şi harnici.

Am plecat, cu copiii, luni de dimi­neaţă şi am ajuns, cu chiu, cu vai, abia spre seară. La gară, Ildico venise cu o căruţă şi ne-am îmbarcat rapid. Se înnoptase bine şi era frig de ne clănţăneau dinţii, chiar dacă era la începutul lui septembrie. Cum am ajuns, Ildico şi soacra ei, Monico, ne-au pregătit nişte ouă ochiuri, slăninuţă şi o ciorbă cu găluşte din făină, foarte bună şi fierbinte. Am mâncat, ne-am moleşit rapid şi ne-am culcat.

Dimineaţa era frumoasă, cu vreme rece şi un aer proaspăt fără adierile de mirosuri sulfuroase dinspre staţiune. După ce le-am sa­tisfăcut pe gazde mai mult sau mai puţin, în ce priveşte noutăţile, au început să mă des­coa­să în privinţa pretenţiilor noastre culi­na­re. Le-am zis că nu trebuie să-şi facă pro­ble­me, pentru că noi nu facem mofturi şi chiar mi-ar face plăcere să mănânc ceva specific zonei. Le-am spus că am mai fost în sta­ţiune şi că acolo ne mulţumeam cu ce ni se oferea. Am atacat eu, la capitolul bani pentru cazare, şi Ildico a sărit în sus, cum că nu le trebuie bani, că fratele ei şi-a pus obrazul pentru noi, că trebuie să ne simţim ca în fa­mi­lie etc. Atunci, m-am gândit că va trebui să acţionez în alt fel. Buun! Lucrurile erau lă­mu­rite.

Timp de câteva zile, am făcut mici ex­cursii prin împrejurimi şi la staţiune. Copiii erau foarte încântaţi de peisaje şi făceau tot felul de glume pe seama mirosurilor din zonă. În ce priveşte mâncarea, Ildico şi soacra ei pre­parau la două zile alte feluri, ca să fim cât mai mulţumiţi. Ce am observat era faptul că ni­mic din ce găteau nu era ceva specific. Mă aş­tep­tam să mă omoare cu gulaşuri, cu mân­căruri extrem de picante. Nici vorbă!

Într-o seară, după ce am luat masa, am ră­mas de vorbă şi le-am întrebat direct, fiind con­vinsă că nu au preparat astfel de mân­căruri pentru ca noi să nu avem probleme cu stomacul. Ildico mi-a zis cu amărăciune în glas că, pur şi simplu, nu avea elementul de bază al reţetelor, şi anume praful de paprika, adică boia.

Un fel de boia mai făceau ele în casă, dar era puţină şi pe la ei nu se găsea nici chip, cam de mult timp. Noi am picat într-o perioadă când Anton, bărbatul casei, era plecat pe şantier, undeva pe la Lacul Amara. Era însărcinat cu achiziţionarea unei cantităţi serioase de boia de ardei iute, dar nu avea cum să vină înainte de trei săptămâni, când terminau lucrarea. Aşa că... pofta în cui!

Hm! Nu ştia cu cine are de-a face! Am plecat a doua zi, de dimineaţă, către Poştă, de unde am dat telefon la nepotul meu Sile, din Braşov, şi l-am rugat să-mi procure un kilogram de boia iute şi unul de boia dulce. I-am spus să mi-o trimită urgent la Balvanioş, că n-am de gulaş, ce naiba! Nepotul a râs şi mi-a zis că mâine dimineaţă o pune la autobuzul pentru Tuşnad, aşa că, ori ies la drum, ori mă duc la autogară. A doua zi, am plecat într-o excursie până la Tuşnad şi pe la prânz am primit minunea de boia.

Am ajuns la gazde seara târziu, plini de voioşie. Peste noapte, m-am sculat şi am pus pe masa din bucătărie doi săculeţi, din pân­ză, cu boia. Monico s-a sculat prima şi a cre­zut că a venit fiu-său, dar când a intrat Ildico şi i-a zis că nu ştie nimic, m-au luat la între­bări. Le-am povestit cum am obţinut boiaua, iar ele mi-au zis că de mult timp nu au avut o boia atât de bună şi că este o boia din Un­ga­ria, că numai profesoara Soros primeşte de la Budapesta aşa o calitate superioară de boia. Erau de-a dreptul fericite. Şi noi. Până am plecat, am avut parte de cele mai grozave gulaşuri, la care puneau numai cărniţă de viţel (Dumnezeu ştie cum făceau rost de ea!), cu ceapă, cartofi şi un bulion minunat, pre­pa­rat în casă de Monico, pe care copiii îl mân­cau şi pe pâine. Da ce sosuri cu găluşte mi­nu­nate şi ce ciorbiţe grozave. Ah! Boiaua de paprika merită tot efortul şi face toţi banii!