Halterofilul Nicu Vlad a pierdut titlul mondial din cauza cântarului

Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988, au fost marcate de o serie de scandaluri legate de dopaj, cu acest prilej fiind depistaţi neobişnuit de mulţi sportivi care au umblat la flacoanele cu substanţe interzise pentru a-şi îmbunătăţi performanţele.

De departe, cele mai multe cazuri au fost descoperite la haltere, unde în fiecare zi erau depistaţi alţi trişori, astfel încât clasamentele se modificau frecvent, iar medaliile erau redistribuite. Victime ale testelor antidoping au fost în special bulgarii, care în acei ani dominau copios lumea halterelor, dar nu numai ei. Scandalul a fost imens, Comitetul Olimpic Bulgar trebuind să retragă întreaga echipă de haltere din concurs, după ce mai mulţi sportivi au fost obligaţi să returneze medaliile câştigate prin fraudă.

Printre cei care au beneficiat de descalificarea unor adversari din motive de dopaj s-a aflat şi românul Nicu Vlad, care a schimbat medalia de bronz cu cea de argint, după ce ungurul Andor Szanyi, clasat înaintea sa, a picat testul antidoping. Multe voci au cerut atunci scoaterea halterelor din programul olimpic, lucru care până la urmă nu s-a întâmplat. În schimb, s-au înăsprit controalele, care au devenit mai dese şi mai riguroase.

În acest context nu foarte favorabil, în luna septembrie 1989, la Atena, s-au desfăşurat Campionatele Mondiale şi Europene de seniori. Faptul că cele două competiţii au avut loc simultan nu era o noutate, mai ales că reprezentanţii "Bătrânului Continent", în mod deosebit cei din ţările socialiste, dominau categoric sportul celor puternici. Iar rezultatele au confirmat supremaţia europenilor, care, exceptând câteva medalii de argint şi de bronz, au câştigat cam tot ceea ce se putea câştiga. Halterofilii români au făcut o figură deosebită la Atena, ei cucerind 19 medalii, dintre care două de aur.

Vedeta incontestabilă a delegaţiei noastre a fost Nicu Vlad, campionul olimpic de la Los Angeles, care a câştigat o medalie de aur, una de argint şi una de bronz la categoria 100 kg, atât la întrecerile mondiale, cât şi la cele europene. Cel mai bun halterofil român din toate timpurile a avut un ghinion teribil, el pierzând medaliile de aur la total în favoarea lui Petar Stefanov (Bulgaria), din cauza cântarului. Cei doi au ridicat câte 412,5 kg, însă bulgarul a fost declarat câştigător, deoarece era mai uşor cu câteva zeci de grame decât reprezentantul nostru.

"Nu a fost prima oară când am pierdut medalia de aur la cântar. Nu spun că lucrurile erau trucate, dar am fost surprins că la cântarul oficial de dinaintea concursului eu eram de fiecare dată cel mai greu. În ceea ce-l priveşte pe bulgar, el a fost o apariţie meteorică în acest sport. A dispărut la fel de repede cum a apărut şi nu am mai auzit nimic de el", îşi aminteşte Nicu Vlad. Zestrea delegaţiei tricolore a fost întregită de Traian Cihărean, care a urcat de şase ori pe treapta a doua a podiumului, de Attila Czanka, câştigător a două medalii de argint şi patru de bronz, şi de Andrei Socaci, cu o medalie de bronz.

"Nu trebuie să-l uităm pe regretatul antrenor Ştefan Achim, poate cel mai titrat tehnician din istoria halterelor româneşti. La fel de adevărat este şi că a avut material uman cu care să lucreze, pentru că noi am fost o generaţie de excepţie. Czanka şi Cihărean şi Socaci au fost mari talente, care au obţinut rezultate deosebite încă de pe vremea junioratului şi au confirmat apoi la seniori", crede Nicu Vlad, astăzi preşedinte al Federaţiei Române de Haltere.

Pentru Attila Czanka, Campionatele Mondiale şi Europene de la Atena au reprezentat ultima competiţie la care a concurat sub culorile României, el plecând definitiv în Ungaria la scurt timp după Revoluţia din decembrie 1989. A continuat să câştige medalii şi pentru noua sa ţară, dar nu la fel de strălucitoare ca acelea obţinute înainte. "Czanka l-a luat cu el şi pe Cihărean, dar acesta s-a întors destul de repede, pentru că ungurii nu şi-au onorat promisiunile pe care i le-au făcut.

După mine, Czanka şi-a cam ratat cariera o dată cu plecarea din ţară.
Cred că nu l-am mai văzut de zece ani, nu mai ştiu nimic despre el", spune Nicu Vlad. Acesta a trăit şi el experienţa străinătăţii, dar, după patru ani în care a cucerit trofee şi a stabilit recorduri pentru Australia, s-a întors ca să-şi încheie cariera în România. "Când am plecat, în 1991, mulţi au rămas surprinşi şi chiar am fost acuzat de trădare. Când am revenit, aceiaşi oameni mă întrebau de ce m-am întors.

Nu regret nimic din ceea ce am făcut. Halterele sunt un sport greu, la un antrenament ridicam 10-15 şi chiar 30 de tone, iar 350 de zile pe an, inclusiv de Sărbători, le petreceam prin cantonamente. A meritat însă efortul, pentru că prin sport am ieşit din anonimat. Altfel, aş fi fost poate un simplu inginer, cum era moda pe atunci", a concluzionat Nicu Vlad.