Iazul din Institutul Elenei Ceauşescu

Intrasem în postul de Ofiţer de Serviciu pe la ora 19:00. Privilegiul de a păzi "domeniile coroanei Cabinetului 2" mi-a fost acordat la mulţi ani după cutremurul din ’77, când, împreună cu toate institutele de cercetări ale Academiei Române, am aterizat forţat în incinta centrală a ICECHIM.

Dosa­rul meu de la CNSAS, recuperat în 2004, mi-a dezvăluit negru pe alb că partidul şi Securitatea nu se puteau baza pe mine, adică pe cel codificat de organe drept "Turistul", un descendent al unei familii de  "burgheji şi bestii moşiereşti", filat de organele statului. Îmi convenea să fiu din când în când de serviciu, pentru că pri­meam o zi liberă, de care profitam alipind-o celor din week-end.

Semnasem procesul-verbal de pri­mire-predare al liniştii institutului, pre­luând starea de fapt a locului din dimineaţa zilei trecute. Trebuia ca, din ipostaza de deţinător al unei banderole roşii inscripţionate cu un OS, să asigur, pentru noaptea ce urma, nor­malitatea netulburată a cetăţii cer­ce­tării chimice bucureştene, naţiona­le şi mondiale.

Am dat o tură prin cele două clădiri cu laboratoare şi anexe, stingând câ­teva lumini uitate. Apoi, împreună cu nea Rotaru, portarul de la ieşirea dinspre IPROCHIM (al cărui sediu se afla în fosta clădire a Malmaison-ului), am luat la picior curtea de circa 15 hectare, aflată între Splaiul Independenţei şi Calea Plevnei. Malmaison-ul fusese sediul Marelui Stat Major al Armatei Române dintre cele două războaie mondiale. Aici a fost deţinut, la un moment dat, Mareşalul Antonescu.

Totul părea în regulă. La fel, şi în raidul de după miezul nopţii. Pe la îngemănarea nopţii cu dimineaţa, nea Rotaru m-a trezit din aţipeala care mă cuprinsese în Camera de Gardă de la poarta principală. Urma să desigi­lez institutul şi să văd dacă pe terito­riul pomenit s-a petrecut ceva.

Când am ajuns în dreptul heleşteului, am constatat, la lumina zilei, cum o mulţime de peşti se zbăteau pe fundul aproape secat al celor câteva zeci de metri pătraţi ai acestei oaze splendide, străjuită de salcii şi alimentată de un decorativ izvor artificial. Cepul de scurgere al lăculeţului fusese des­fă­cut, iar conţinutul patului fluidizat al biomasei luase calea Dâmboviţei. Verificând şi canalul intermediar dintre iaz şi scurgerea dinspre râu, am constatat şi acolo o colcăială piscicolă de anvergură. Am blocat scugerea şi cu ajutorul lui nea Rotaru am coborât în canal şi am redat habitatului iniţial vreo 20 de căldări de peşte. Peştele cel mai mare, un crap de vreo 4-5 kilograme, dispăruse. Nea Rotaru mi-a mărturisit că după plecarea sala­ria­ţilor din ziua precedentă cineva, înso­ţit de cel puţin unul dintre securiştii institutului, a manevrat sistemul de secare al bălţii, pentru prinderea trofeului piscicol pomenit, omiţând să stopeze golirea heleşteului.

Am menţionat în acea dimineaţă, în procesul-verbal predare-primire, prejudiciul adus ambianţei institutului şi mediului înconjurător. Am perturbat astfel rutina textelor din con-dica cu procese-verbale, împănată cu clasicul "pe durata serviciului meu nu s-a petrecut nimic deosebit".  

Bufetul din clădirea mare de la subsol, botezat de icechimişti "jos la Sma­randa", şi-a închis în acea zi activitatea cu o oră mai devreme.

Zarva repetată a chiolanelor slujbaşilor cu şi fără epoleţi ai institutului savantei, generată de această dată de pretextul crăpelniţei crapului, a ajuns, cel puţin, la urechile tuturor celor care au folosit vestiarul alăturat bufetului...
Nicolae Rădulescu Dobrogea