În Banat, la "mititica"

Cum era la puşcărie în 1989? Vom căuta să aflăm de la cei în măsură să ne lămurească. Unul dintre ei este directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Ioan Băla s-a născut în 1962 în judeţul Mureş şi este absol­vent a trei instituţii de învăţă­mânt superior: Academia de Poliţie din Bucureşti, Facultatea de Drept din Cluj şi Facultatea de Sociologie din Ti­mişoara. Este doctorand în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din Ti­mişoara. Şi-a început ucenicia la Peni­tenciarul Popa Şapcă din Timişoara. Acolo şi-a dovedit şi calităţile de ma­na­ger, iar penitenciarul condus de el din 1997 a devenit un etalon. În ’89 conducea o secţie a penitenciarului la Oraviţa.

Acum 20 de ani noţiunea de "puş­că­riaş" dădea omului furni­cături pe ceafă mai dihai ca acum.
Categoric, când eram copil venea prin sat un hoţ de găini, un puşcăriaş eliberat, era un paria al întregii comunităţi, toţi îl arătau cu degetu’.

În ’89 erau la mititica mult mai mulţi decât în ziua de azi.
Categoric, mult mai mulţi. Pe mo­tive neserioase, am zice acum. Decretul 306, celebrul, pedepsea cu puş­căria sustragerea de produse agricole de pe câmp. Cota de produse alocate ţăranului era din ce în ce mai mică, era prins omul cu o traistă de ştiuleţi, mergea doi-trei ani la "mititica" şi aşa s-a ajuns că intrau în puşcărie destui oameni care nu meritau să li se în­tâmple asta, oameni nevinovaţi după standardele de azi. Apoi erau închişi sute de oameni pe decretul 153. Te-a prins pe stradă că  nu aveai o activitate socialmente utilă, te băga şase luni, te-a prins că aveai cuţit cu lama mai mare de 5 cm, te băga trei sau şase luni, iar prin Ardeal şi în Banat, în comunităţile rurale cel puţin, portul cuţitului era ceva destul de obişnuit. Ai cântat noaptea pe stradă mai tare decât trebuia, sau pe strada care nu trebuia, idem.

Sau ce nu trebuia.
Aia era altceva, nu mai erau şase luni...

Avea Timişoara puşcăriaşi mai aparte?
Aveam, mai ales în zona mea, a Timişoarei, o categorie aparte, cei care încercau să treacă frontiera, deja prin anii ’86-’87, devenise un obicei să fie mai puţin sever sancţionată această infracţiune, nu mai era considerată o infracţiune la adresa securităţii statului, ci o infracţiune comună.

Devenise un fenomen de masă, cei prinşi erau desigur arestaţi, judecaţi de instanţa din regiunea unde erau prinşi şi transferaţi la penitenciarele din zona de reşedinţă, iar pentru tentativă chiar nu mai erau închişi, ci erau amendaţi sau pedepsiţi cu suspen­dare şi venea şeful de post sau mi­li­ţianul de la el de acasă şi-l recupera, iar infractorul trebuia să semneze săp­tămânal condica la postul de mi­liţie. Dar era o infracţiune foarte la mo­dă. Numai la Penitenciarul Ti­mi­şoa­­ra aveam 800-850 de condamnaţi pentru tentativă de trecere a frontierei.

Ce fel de oameni erau "fugarii"?
În ‘86, la puţin timp după ce am fost trimis la post în această închisoare, a venit taifunul peste mine. 120 de arestaţi într-o zi, în două ore. Fiecare avea câteva sute de lei la el, un ceas de plastic, erau la mare modă, vindeau sârbii cu kilogramul, majoritatea nu aveau documente de identitate, mulţi habar n-aveau cum trebuie să meargă, pe unde, ce trebuie să facă acolo, cu un nivel de instrucţie foarte modest...

Plecaseră aşa, teleleu?
Dacă din anturajul lor au plecat mai mulţi şi nu s-au mai întors, dădeau idei şi altora. Îşi încercau şi flăcăii norocul, nu ştiau o limbă străină, erau fiii ploii. Îi întrebam: unde voiai să ajungi? În Australia. Şi pe unde. Păi pe aici, prin Serbia nu? Şi ştii o limbă? Da’ de ce? Ca să te înţelegi cu ei? Păi nu m-am gândit... Deci era un fel de disperare... Dar erau şi oameni care ştiau foarte precis ce fac, şi aveau motivele lor foarte bine fundamentate. Vârsta medie era de 25 de ani.

Poveştile cu cei impuşcaţi la trecerea frontierei de sârbi, legendele despre cadavrele repatriate în sicrie le auzeaţi?
Acele cazuri nu veneau la noi, erau de competenţa Parchetelor. Dar circulau legende în sensul acesta, aşa cum circulau poveşti cu soldaţi ucişi pe graniţă, în post, de grupuri care încercau să treacă, deci poveşti cu victime dintr-o parte şi din alta. Înainte de ’89 erau, prin compa­raţie, de trei ori mai mulţi deţinuţi, cel puţin în Penitenciarul Timişoara, decât acum. Erau sardele, trei în pat. Ca să vă faceţi idee, acum sunt vreo 1.200, atunci chiar 3.800.

Şi cum dormeau?
În schimburi, cum să aibă fiecare deţinut patul lui? Aveam două camere teribile, pe care le-am şi desfiinţat, aveau 109 paturi şi 120 de paturi.

O companie întreagă.
He, he, un batalion, mai degrabă. Că în camera de 109 mai puţin de 180 nu erau niciodată. Paturile, puse pe trei niveluri. Arestaţii preventiv erau foarte mulţi, erau două treimi. Principiul actual, potrivit căruia în penitenciar nu trebuie să stea decât condamnaţii definitiv, pe atunci nu era deloc la modă.

Procesele durau ca naiba. Am găsit în arhive fapte pentru care autorii fu­seseră arestaţi în ‘84, judecate în ‘89. Nu omoruri, alea se judecau repede, dar mai cu seamă delapidări.
Da, pentru că prevederile constitu­ţionale şi angajamentele actuale euro­pene privind celeritatea proceselor pe atunci nu erau în vigoare. Nu scria la Codul de procedură ca la 30 de zile măsura arestării să fie recântărită de instanţă, dădea procurorul mandatul şi acela era reînnoit sine die. Şi când găta procurorul rechizitoriul, atunci se judeca şi pace bună.