În sesiunea de iarnă studenţii "făceau banda"

La mijlocul lunii ianuarie 1989, studenţii politehnişti din Bucureşti intrau în sesiunea de iarnă. Ei aveau de susţinut câte patru-cinci exame­ne de an, plus vreo două parţiale, la care însă nu era obligatorie pre­zen­ţa.

"Chiar şi pentru o notă de 5 aveai de muncit foarte mult", după cum îşi amin­teş­te Daniela I., fostă studentă la Meca­nică Fină. Cu toate acestea, puţini tineri se interesau de note, pentru că, la final, repartiţiile în muncă se dădeau în funcţie de buletin. "Exa­menele de iarnă, ca şi cele de vară, erau foarte grele. Aveam de făcut multe proiecte. Aproape la fiecare materie era un proiect de predat, cu planşe A2, cu memorii tehnice, altfel nu intrai în examen", povesteşte Daniela, care locuia în căminul P 23. Era căsătorită şi stătea cu soţul ei la familişti.  

Principalele probleme ale studenţilor nu erau însă examenele, ci rezolvarea absenţelor. Asta pentru că, încă de la începutul anilor ’80 se introdusese în regulament obligativitatea prezenţei la toate cursurile şi laboratoarele. "Pentru un anumit număr de absenţe te exmatricula", spune Florin Vătafu, fost student la Universitatea Politehnica din Bucu­reşti, actualmente inginer. Dar existau şi soluţii, după cum adaugă Da­niela. "Puteai aduce scutiri medicale de la orice doctor. Scutirile trebuiau însă vizate de doctorii de la dispensarul din Regie. Şi lucrul ăsta îl re­zolvai cu o pungă de cafea sau cu un pachet de ţigări Kent. Bani nu prea aveau curajul să ia, pentru că era mai riscant pentru ei".

Foştii studenţi de la Politehnică, una dintre cele mai căutate universităţi din acea perioadă, spun că în nici un caz nu se putea lipsi de la cursuri. În general, şeful de grupă era cel care punea absenţele, le trecea în condică. El făcea prezenţa înainte de fiecare oră şi îi nota pe toţi cei care lipseau, chiar dacă erau prieteni sau colegi de cameră. În afa­ră de procurarea de scutiri avi­zate de medicii de la Spitalul Studenţesc, mai exista o variantă de a mai scă­dea din absenţe, şi anume donarea de sânge. "Aveam câţiva colegi care donau sânge destul de des", spune Florin.  

Mai exact, regulamentul preve­dea că la 16 absenţe nemotivate, studentul primea mustrare scrisă, la 32, mustrare scrisă cu avertisment, iar la 48 de absenţe deja era exmatriculat din facultate. Tinerii găsiseră şi câteva denumiri haioase pentru aceste prevederi, şi anume, "Meritul Studentului" şi "Meritul Studentului cu Aplauze", după iniţialele care le compuneau. Absenţele se adunau foar­te repede, dacă ţinem cont că 16 erau echivalentul a două-trei zile lipsite de la cursuri, iar 32, ceva mai puţin de o săptămână.

Dacă erai student în anul I şi lipseai de la cursuri era şi mai grav, pentru că automat însemna repe­tarea primului an, rememorează Florin. "Repetent în anul I însemna automat că mai trebuie să dai exa­men o dată la facultate". Dar nici acest lucru nu era chiar atât de simplu. În cazul în care nu îţi luai exa­me­nele, sau chiuleai şi nu găseai acoperire şi rămâneai repetent după primul an, erai obligat să munceşti un an în producţie, ceea ce se nu­mea edu­caţie prin muncă.

Daniela, care trebuia să devină la terminarea facultăţii inginer optică, echipamente periferice, SDV sau aparate de măsură şi control îşi amin­­teşte că, aproximativ o dată pe lună, trebuia să facă de serviciu la cantina campusului. În ziua respectivă, nu mergea deloc la cursuri, se trezea foar­te devreme şi trebuia să ajungă la cantină înainte de deschi­dere. Asta făceau pe rând toţi studenţii de la Politehnică, dar şi cei de la celelalte unităţi de învăţământ superior. În general, ei curăţau cartofi, care, deşi erau curăţaţi în prealabil de o maşi­nă, mai aveau nevoie de retuşuri. "După ce se servea masa puteai să debarasezi banda cu resturile de mâncare, să speli tăvi, vase şi tacâmuri".

Tot în sesiune, cei care se descurcau să mănânce prin oraş, sau care puteau trăi din cartofi şi pâine, îşi vindeau cartelele de masă, pentru a face rost de ţigări sau de bani de cafea.

"Studenţii erau obligaţi să îşi cum­pere cartele lunare, care costau cam 600-700 de lei. În afară de asta, mai plăteam în fiecare lună şi aproximativ 100 de lei cazarea. Asta, în condiţiile în care bursa era de 800 de lei, pentru că, dacă nu aveai pă­rinţi cu posibilităţi, făceai tot posibilul să obţii şi să îţi păstrezi bursa", spune Dan, fost politehnist. De banii pe care îi plătea pe cartele avea asi­gurate trei mese pe zi. "Mâncarea nu era bună. De foarte multe ori pri­meam stavrid şi piure. Dacă te pu­teai descurca, puteai să îţi vinzi car­tela şi făceai banda", rememorează Dan. A face banda însemna că mân­ca resturile care rămâneau de la colegii lui la finalul meselor, de pe banda pe care se puneau tăvile. Unii rezistau aşa şi toată sesiunea.

Dacă locuiau destul de aproape de Bucureşti, studenţii se duceau acasă în sesiune şi învăţau. Dacă nu, intrau în ritmul vieţii de cămin. Aveau în general zahăr, pâine, câteodată şi cartofi, iar pentru căldură găseau soluţii alternative. "Aproape în fiecare cameră exista câte un reşou făcut dintr-o cărămidă de BCA şi o rezistenţă", adaugă Dan, care locuia în P19. Tot în căminele Politehnicii existau difuzoare, iar de la ora 18:00 începea un program decent, cu muzică, numit "Orele Politehnicii".