x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În aprilie, prietenii îşi aminteau de Octav Pancu Iaşi

0
Autor: Oana-Maria Baltoc 17 Apr 2009 - 00:00
În aprilie, prietenii îşi aminteau de Octav Pancu Iaşi


Prietenii scriitorului Octav Pancu Iaşi se întâlneau în luna aprilie a anului 1989 pentru a-şi reaminti de un mare talent literar, de un scenarist înzestrat şi de un amic greu de înlocuit.



Chiar dacă mulţi l-au uitat pe cel cu care făceai cunoştinţă în ma­nualul de citire pentru clasa a III-a din anii '80, când silabiseai povestea mo­ralizatoare a "Fetiţei care l-a luat pe Nu în braţe", prietenii i-au păstrat vie amintirea de-a lungul anilor. Ar fi împlinit 60 de ani în 1989 şi probabil, dacă boala nu l-ar fi luat la numai 46 de ani, s-ar fi îndreptat şi către alte genuri de literatură. Avea darul de a spune poveşti într-un mod de-a dreptul fermecător, care le mergea drept la suflet nu numai celor mici. Realizatorul de radio şi televiziune Octavian Sava şi regizorul Mihai Constantinescu au lucrat alături de el şi l-au îndrăgit pentru că avea înţelepciunea să încurajeze talentul subalternilor din ipostaza de redactor-şef al Redacţiei pentru copii a Radiodifuziunii române, fără urmă de invidie.

"Era cu adevărat un tip încântător. În 1949, ţinându-se seama de oarecare aplecări ale mele scriitoriceşti am fost solicitat să lucrez la emisiuni pentru tineret, care erau groaznice, erau proletcultiste, spre deosebire de emisiunile pentru copii, pe care le conducea Octav Pancu Iaşi, care erau pline de farmec şi aveau o audienţă extraordinară. La un moment dat i s-a propus să ia şi emisunile pentru tineret, dar el s-a împotrivit. Le-a spus că emisiunile pentru copii sunt altceva. Erau emisiuni atemporale, apo­li­ti­ce, emisiuni de teatru pentru copii. Oc­tav Pancu Iaşi stimula foarte mult aceste lucruri, inclusiv prin faptul că el însuşi era un scriitor apreciat. Pri­mul lui roman a fost «Marea bătălie de la iazul mic», după care a urmat un şir întreg de cărţi: «Are tata doi băieţi», «Mai e mult până diseară», «Cartea cu ochi albaştri», «Tartine cu soare şi vânt», «Punct şi de la capăt», «Schiţe în pantaloni scurţi» etc."

Faptul că închipuia snoave pentru puşti îl făcea să fie totdeauna pus pe şotii şi în şedinţele de partid în care era criticat, alături de colegii săi pentru că erau atemporali, pentru că nu se regăsea suficientă politică în emisiuni. "Ca să scape, Octav Pancu Iaşi le trântea mereu câte un citat şi spunea ca era din Makarenko, autorul «Poemelor pedagogice», al «Stea­gu­rilor pe tunuri», care se bucura de mare trecere fiind rus.  Sigur, cei care ne criticau nu citiseră nimic de Ma­ka­renko şi atunci ceea ce spunea el era luat literă de evanghelie", îşi aduce aminte Octavian Sava.   

Să iei vot de blam într-o şedinţă de partid îţi putea produce mari ne­plă­ceri în acele vremuri. Acuzele de na­ţio­nalism sau de mic burghez erau primejdioase. Puteau să te lase fără loc de muncă, fără viitor. I s-a în­tâm­plat lui Octavian Sava, dar prietenia cu Pancu Iaşi l-a scos din încurcătură: "M-am dus la Pancu să mă sfătuiesc cu el. Ce să spun, cum să-mi fac autocritica? Şi el îmi dă ideea: «Dă-o pe în­gâmfare. Dar găseşte un motiv pentru care să fii îngâmfat».  Avusese loc premiera piesei «Nota zero la pur­tare», la Moscova, piesă pe care o scrisesem împreună cu Virgil Stoenescu. Piesa a avut succes acolo, drept care, ca autocritică am spus că am fost îngâmfat pentru că am fost lăudat de tovarăşii sovietici. Aşa că mi-am turnat cenuşă în cap, dar pentru că avusesem succes la Moscova. Urmarea a fost că am luat vot de blam, dar am fost şi avansat."

Sătul de piedicile care i s-au tot pus în timpul petrecut la Radio, Octav Pancu Iaşi a preferat să-şi dea demisia. Nu mai suporta atmosfera, nu se mai simţea bine lucrând acolo.  

Însă, chiar înainte de plecare sa, Pancu a mai făcut încă o dată dovada sufletului său generos. "Inventasem o emisiune care se numea «Drumeţii veseli», un fel de concurs de cultură generală între două clase de şcoală. Asta se întâmpla cu mult înainte de «Cine ştie câştigă», se difuza sâmbătă seara şi aveau un succes nemaipo­me­nit. Moderator era un profesor foarte bun, profesorul Saftu. Norocul a făcut ca această emisiune să fie ascultată de Gheorghiu-Dej. Prezentatorul emisiunii şi cu mine, realizatorul emisiunii, am fost chemaţi la tovarăşul Răutu. Trebuie să spun că nimic nu putea să fie mai îngrozitor decât să te cheme tovarăşul Răutu. Mai ales că nu ştiam de ce ne chema. Cu inima cât un purice ne prezentăm la Răutu, care ne prezintă felicitările sale, spunând că Dej a ascultat emisiunea, că în sfârşit tineretul nu discută numai despre fotbal, ci şi despre cultură. Am luat premii, un televizor, decoraţie, scutire de impozit. Chiar ne-a făcut fericiţi cu această ocazie. Dar, spre surprinderea mea, Pancu a protestat când a auzit ce bine o ducem de pe urma emisiunii. Şi ne-a spus: «Domnule, bine, a fost decorat Sava, a fost decorat Saftu, dar eu?». «Bine, dar tu ce ai făcut?», l-am întrebat. «Cum ce-am făcut? Eu nu m-am opus!»", a spus zâmbind. Pentru un redactor-şef era, într-adevăr, un lucru mare pe atunci. Dar el era un glumeţ, spre binele nostru.
Pancu Iaşi nu ştia şi nu voia să tacă, chiar dacă asta însemna să-şi facă singur probleme. Aşa s-a întâmplat şi atunci când, ajuns la Cinematografie, într-o şedinţă a povestit o anecdotă pusă în scenă de Octavian Sava împreună cu mai mulţi colegi la televiziune. "Înfiinţasem o brigadă artistică de agitaţie, de fapt un grup de umor, aşa cum era şi Divertis. În scheciul ăsta satirizam emisiunea «Satiră şi umor», emisiune la care lucram. Ca să nu fim acuzaţi cumva că noi criticăm pe cineva, am ales să ne facem autocritica. Aşa că ne aşezam pe trei niveluri, pe un fel de estrade, după cum ne era locul pe scara ierarhică. Întâi redactorul, apoi redactorul-şef adjunct şi la urmă redactorul-şef. Apoi venea un cetăţean care spunea următorul banc. Doi purici ies pe stradă şi spun: Mergem pe jos sau luăm un câine? O glumă veche şi pe atunci. Primul rând spune: «Domnule, anecdota e bună, dar să-i dăm un caracter de clasă». Şi atunci au zis. Doi purici ies din locuinţa unui fost moşier şi întreabă: Mergem pe jos sau luăm un câine? Se ajunge apoi la nivelul al doilea. «Domnule, anecdota chiar e foarte bună, dar totuşi, de ce să arătăm noi că există câini vagabonzi la noi în ţară?» Aşa că mai bine spunem: Doi purici ies din locuinţa unui fost moşier şi întreabă: Mergem pe jos sau luăm un taxi? Şi se ajunge, în sfârşit la nivelul superior. «De ce să arătăm că la noi mai există purici?» O să spunem: Doi oameni ies din locuinţa unui fost moşier şi întreabă: Mergem pe jos sau luăm un taxi? Aşa are şi haz, este şi justă, are şi caracter de clasă.

Aşa se transforma, de fapt, un text, pe atunci. Lui Pancu i-a plăcut acest banc. Şi, ajuns la Cinematografie, ca redactor de film, povesteşte că după părerea lui scenariile pe care le aduc colaboratorii suferă un proces ca în următoarea anecdotă. Şi le-a povestit scheciul nostru, pe ideea că vine redactorul de film care transformă puricii în oameni şi tot aşa până la conducerea Cinematografiei, care face textul praf. Director al Cinematografiei atunci era Constantin Prisnea şi el l-a dat afară pentru acest banc. Pentru că în forma în care spu­sese el acest banc, nu mai era autocri­tică. Era critică curată."  

Până la vârsta de 46 de ani, când s-a stins, Octav Pancu Iaşi a avut ocazia să facă scenariile pentru trei filme. La două dintre ele a lucrat alături de un prieten, regizorul Mihai Constantinescu, "Tată de duminică" şi "Sin­g­u­rătatea florilor".

"Când am aflat că vrea să lucreze în cinematografie am găsit un mo­tiv să facem un film. În Informaţia Bucureştiului am găsit o ştire despre un părinte, un tată, care se ducea să-şi vadă şi să-şi ia fiul numai duminica, de la un post de poliţie, fără să realizeze cât de traumatizantă era pentru copil această situaţie. Părintele îl lua de la poliţie şi îl preda apoi tot la poliţie ca să vină mama lui să-l ia de acolo. I-am dat ştirea lui Octav, spunându-i că e un subiect foarte bun de film. Ştiam că poate să scoată ceva fantastic de acolo. Pancu avea un stil aparte de a lucra. Seara, când ne strângeam la masă, ne gândeam ce trebuie să urmeze logic în film şi făceam notiţe pe diverse bucăţele de hârtie şi şervetele. Nota nişte idei şi a doua zi de dimineaţă scria până la prânz. Şi chiar dacă munca noastră împreună se termina la scenariu, l-am ţinut la curent şi cu distribuţia. La «Tată de duminică» i-am ales pe Amza Pellea şi pe Beligan. Cu Amza fusesem coleg şi pe Beligan îl apreciam. Iar la «Singurătatea florilor», rolul lui Toma Caragiu ar fi trebuit să fie jucat tot de Amza, dar el a ple­cat în străi­nă­tate cu un contract, iar eu nu l-am pu­tut aştepta." Octav Pancu Iaşi nu a mai apucat să vadă fil­mele pe ma­rele ecran. A murit de ini­mă, la nu­mai trei zile după ce a îm­pli­nit 46 de ani. "Îşi potrivea cravata când a că­zut", îşi reaminteşte Octavian Sava. "Au chemat salvarea, mai trăia când a sosit, dar nu s-a mai putut face nimic. A fost o lovitură groaznică."
Citeşte mai multe despre:   special,   iasi,   pancu,   octav,   pancu iaşi,   pancu ia

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de