Întâlnire cu vechi "tovarăşi şi pretini"

Cu şapte luni înainte de înce­pu­tul sfârşitului, Nicolae Ceauşescu organiza o vizită de lucru în Praga. Acolo s-a întâlnit cu secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Milos Jakes, şi cu preşedintele ţării, Gustav Husak, căruia i-a înmâ­nat ordinul "Victoria Socialismului". Acelaşi Gustav Husak care, cu două­zeci de ani înainte, preluase condu­cerea PCC în urma inter­ven­ţiei sovietice criticată public de Ceauşescu...

Privind înapoi, astăzi ni se pare că în mai 1989 soarta regimurilor co­mu­niste era pecetluită. Pe atunci însă, până şi pentru experţii în do­meniu, căderea regimurilor comu­niste susţinute de URSS era cel mult un vis. În contextul vizitei lui Nicolae Ceauşescu la Praga cuvântul de care se temeau cei mai mulţi lideri comunişti era mai degrabă "refor­mă" decât "schimbare".


CU FRICĂ DE MOSCOVA
În 1985 iniţierea perestroikăi în URSS de Mihail Gorbaciov a provocat reacţii diferite în statele comuniste. Ţări ca Polonia şi Ungaria au salutat reforma. În Ungaria, importante reforme economice fuseseră declanşate "de sus" încă din 1978. Iar în Polonia, mişcarea "Solidaritatea", pornită dintr-o iniţiativă populară la începutul anilor '80, obligase guvernul la o serie de concesii.

Res­tul statelor socialiste au respins însă principiile perestroikăi. Principalii oponenţi erau Germania Demo­cra­tă, Albania şi, bineînţeles, Româ­nia. Cehoslovacia şi Bulgaria pe de altă parte au încercat să evite dete­rio­rarea relaţiilor cu URSS, ado­ptând reforme de suprafaţă în do­meniul economic. Totuşi, ideologia oficială a rămas una profund conservatoare, iar liderii regimurilor aşteptau mai degrabă eşecul perestroikăi şi reîn­toarcerea la vechile tipare decât o schimbare profundă a sistemului.

În Cehoslovacia, tentativa de re­formare a sistemului din 1968, in­tra­tă în istorie sub numele de "Pri­măvara de la Praga", fusese unul din cele mai mediatizate evenimente ce au avut loc într-un stat comunist. Ea a început o dată cu venirea la pu­tere a lui Alexander Dubcek, unul din liderii reformatori ai partidului co­munist. Acesta a iniţiat reforme ample pentru demo­cratizarea regi­mu­lui şi revitalizarea economiei. Noua direcţie impusă de el a fost criticată atât de URSS, cât şi de gru­pul conservator din cadrul partidului care a cerut intervenţia sovietică pentru a o opri. În cele din urmă, totul a luat sfârşit o dată cu ocuparea ţării de trupe ale URSS şi a celorlalte state comuniste. În câteva luni, reformele erau ca şi inexistente, iar trupele sovietice au rămas staţionate în ţară până în 1990.

Urmare a prezenţei sovietice, chiar şi unii din colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Dubcek - fie din oportunism, fie din dorinţa de a evita pe cât posibil un control direct sovietic -, au respins încercarea de reformă şi s-au convertit peste noap­te în partizani convinşi ai comunismului tradiţional. Printre aceştia se număra şi Gustav Husak, iniţial viceprim-ministru al guvernului şi, din 1969, secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac. Între 1969 şi 1987, sub conducerea lui Gust·v Hus•k, regimul din Cehoslovacia a rămas unul dintre cele mai conservatoare din estul Europei.


"Principiile călăuzitoare" ale poli­ticii URSS nu au fost puse niciodată sub semnul întrebării şi, deşi s-a încercat o cât mai redusă folo­sire a represiunii, orice formă de opoziţie a fost redusă la tăcere. Aceas­ta, împreună cu implemen­tarea unor măsuri economice ce vizau aprovi­zionarea populaţiei cu bunuri de consum, au dus la o relativă stabilitate a sistemului în anii '70. În anii '80, însă, slaba performanţă econo­mi­că a cauzat contestarea regimului din interior. Iar refuzul de a adopta perestroika rusească a avut ca rezultat răcirea relaţiilor cu URSS.
CÂT ŞI CE SCHIMBA PARTIDUL
În pofida acestor fapte, regimul comunist cehoslovac era, în 1989, unul dintre cele mai stabile din Europa.
În anii '60, în Europa de est s-au confruntat două viziuni opuse asu­pra viitorului regimurilor comuniste. Doctrina "drumului propriu că­tre socialism" susţinea ideea că fiecare ţară ar trebui să adopte stra­tegii de dezvoltare proprii, în func­ţie de condiţiile specifice. O a doua doctrină avea ca model Uniunea So­vietică a perioadei, a cărei organizare trebuia copiată cât mai în deta­liu în restul statelor comuniste.

În 1968 atât România lui Ceau­şescu, cât şi Cehoslovacia lui Dubcek îmbrăţişau ideea drumului propriu către socialism, dar, în urma intervenţiei sovietice, în ultima a avut câştig de cauză concepţia contrară.

Invazia sovietică din 1968 nu în­tâmpinase rezistenţă armată în Ce­hoslovacia. Populaţia a adoptat însă diferite forme de "rezistenţă pasi­vă", cum ar fi vopsirea indicatoa­re­lor rutiere şi a plăcuţelor cu numele străzilor în calea ocupantului, sa­botarea rezervelor de apă, decorarea clădirilor cu flori, şi slogane antisovietice ca: "Un elefant nu poate în­ghiţi un arici!" şi "Pentru libertatea noastră şi a voastră!" în limba rusă. Aceeaşi strategie a continuat de-a lungul întregii perioade comuniste, culminând cu nonviolenta revoluţie de catifea din noiembrie 1989.

Rezistenţa s-a manifestat mai degrabă la nivelul intelectualilor şi s-a bucurat de renume mai degrabă în Occident decât în interiorul ţării. Cel mult câteva sute de oameni au fost implicaţi direct în activităţile din jurul celebrei Carte 77, iar publicaţiile sale samizdat au circulat în cel mult câteva mii de exemplare de-a lungul anilor '80. Despre at­mosfera din Cehia sfârşitului anului 1989, unul din martorii oculari rela­tează: "Îmi aduc aminte că priveam la televizor şi ascultam la Radio Europa Liberă... Şi mi-a fost ruşine că cehii nu puteau face ceva atât de măreţ ca germanii şi polonezii. Aşa m-am simţit... Îmi aduc aminte că îmi era ruşine că eram ceh!".

În 1987, Gustav Husak a demisio­nat din funcţia de secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac, păstrând-o doar pe aceea de preşe­dinte. Succesorul său a fost Milos Jakes, unul dintre cei care au sus­ţinut şi cerut direct intervenţia so­vietică în 1968. El a ocupat o vreme şi funcţia de preşedinte şi s-a lansat într-o încercare timidă de reformă economică. O oarecare descentra­lizare a economiei şi o reducere a "rolului conducător al partidului" era preconizată abia începând cu planul cincinal 1991-1995. Iar în plan politic partidul refuza cu încăpă­ţâ­nare orice negociere cu grupurile de opoziţie preferând mai degrabă mă­suri represive împotriva acesteia.
INTERLOCUTORII LUI CEAUŞESCU
Contextul din 1989 i-a adus aproa­pe pe liderii români şi cehi. În 1968 ei se situaseră pe poziţii diametral opuse: Nicolae Ceauşescu a criticat public intervenţia sovietică în Ce­hos­lovacia în vreme ce, atât Gustav Husak (iniţial unul din partenerii lui Dubcek care schimbase direcţia rapid după august 1968) şi Milos Jakes au fost unii dintre susţină­torii acesteia.

Deosebirea era mare însă în poli­ticile interne. În vreme ce populaţia Cehoslovaciei avea un nivel de trai printre cele mai bune din Est, ro­mâ­nilor li se impusese un regim de criză ca şi cum ţara ar fi fost în răz­boi.

Întâlnirea dintre preşedintele Nicolae Ceauşescu şi primul-mi­nistru cehoslovac Milos Jakes a fost fără îndoială una plină de cordialitate. Nu numai că în 1989 cei doi aveau scopuri comune - menţi­ne­rea comunismului cât mai puţin afectat de reforme, dar aveau şi alte lucruri în comun.

Ambii şi-au în­ce­put cariera muncitorească în domeniul producţiei de pantofi, primul în atelierul cumnatului său, cel de al doilea într-o fabrică şi ambii erau ţinta glumelor datorită defectelor de vorbire şi discursurilor lor gre­oaie. Se pare că Jake... şi-a schimbat până şi numele din "Milous" în "Milos" din cauza unui cunoscut ro­man umoristic din Cehia, unde "pros­tănacul" purta numele de "Milous".

O înregistrare clandestină, neprelucrată, a unui discurs al său a circulat şi a provocat valuri de ilaritate în întreaga Cehoslovacie, iar după 1989 a fost chiar remixată şi pusă în circulaţie ca piesă muzicală.

Gustav Husak, decorat de Nicolae Ceau­şescu cu ordinul "Victoria So­cialismului" în 1989, a avut o carieră sinuoasă în rândurile Partidului Co­munist Cehoslovac. Născut în 1913, ca fiu al unui muncitor şomer, s-a înscris în rândurile partidului în 1933, pe când studia Dreptul la Bratislava.

În timpul războiului a fost în repetate rânduri condamnat pentru activităţi comuniste ilegale şi a participat chiar şi la o revoltă împotriva guvernului loial pe atunci Germaniei naziste. După război a deţinut funcţii importante în cadrul partidului comunist până în 1950, când a căzut victimă epu­ră­rilor st­a­li­niste. Patru ani mai târziu a fost condamnat la închisoare pe viaţă, ceea ce nu i-a clătinat deloc credinţa în ideile comuniste.

În urma destalinizării de după 1956 a fost eliberat din închisoare (1960) şi reprimit în rândurile partidului (1963). În 1967 l-a sprijinit pe reformistul Alexander Dubcek, ocu­pând chiar funcţia de viceprim-mi­nistru în regimul acestuia. Un an mai târziu însă, după intervenţia so­vietică, şi-a schimbat radical con­vin­gerile transformându-se într-un ad­versar declarat al politicii de re­forme. Ca secretar general al PCC din 1969, a promovat o politică nu­mită oficial de "normalizare" con­stând în reîntoarcerea la principiile conservatoare ale comunismului, epurarea partidului de membrii cu vederi "liberale" şi menţinerea unor relaţii cordiale cu URSS.

Iniţierea perestroikăi în URSS i-a adus împreună pe Ceauşescu şi aceşti "vechi tovarăşi" în încercarea de a evita reformele în numele "Victoriei Socialismului". Regimul din România respingea perestroika în numele "drumului propriu", în vre­me ce liderii cehoslovaci o respin­geau în numele aderării la valorile conservatoare ale comunismului. Câteva luni mai târziu, liderii cehi se cufundau în anonimat, iar Ceau­şescu plătea cu viaţa încăpăţânarea de a respinge orice formă de schimbare.