Întâlnire "la Lenin"

Primăvara anului 1989, într-o miercuri. Nu-mi mai aduc aminte cine, Roger Câmpeanu sau Gabriel Dimisianu, mă strigă să-mi spună că sunt căutat la telefon. "E Velescu!", îmi şopteşte cel care va fi fost, acoperind receptorul telefonului. "Am feştelit-o!", îmi zic neacademic în barbă.

Velescu, Şerban Velescu, era cenzor la Consiliul Culturii şi "se ocupa" de noi, iar în acea săptămână aveam în pagină cronica la roma­nul "Drumul cenuşii" de Augustin Buzura, abia tipărit, deşi figura că ar fi apărut în 1988. Carte greu de comentat, ca toate romanele lui Buzura, de altfel.

Mă ferisem să spun direct "despre ce e vorba", folosisem tot felul de aluzii şi perifraze, nu eram deloc mulţumit de cronică, dar important era să apară. Nu pentru mine, pentru roman, ieşise greu, fusese cât pe ce să fie respins. Iau telefonul, spun cine sunt şi aud o voce moale: "Domnule Iorgulescu, aţi avea timp să ne vedem? Vreau să vă rog ceva". Vasăzică nu e vorba de cronică?! "Da, fireşte, când? Vineri e bine?" "Nu, acum dacă aţi putea." Tot cronica, îmi spun. "Să vin la Consiliu, la dvs.?" "Nu, ies eu, vă propun să ne întâlnim la Lenin." "Perfect, peste un sfert de oră sunt la Lenin. Pe partea dinspre Herăstrău." Închid telefonul şi în câteva minute plec, nu însă înainte de a-l avertiza pe Roger Câmpeanu, secretarul gene­ral de redacţie, să caute vreun articol deja cules care să aibă aproximativ dimensiunile cronicii mele. Şi să fie pregătit s-o înlocuiască.

Miercurea era ziua cea mai nervoasă a săptămânii pentru cei care lucram pe atunci la România lite­rară. Revista apărea joia, iar mie­r­curi seara se tipărea. Trebuia să intre la rotativă înainte de cotidie­ne, iar dacă nu era gata de imprimare la timp îşi pierdea rândul (normal, Scînteia avea prioritate!) şi risca să nu fie a doua zi în chioşcuri.

Din 1954, când apăruse Gazeta li­terară, strămoaşa României literare şi primul săptămânal literar ro­mâ­nesc de după 1948, a cărui înfiinţare, ca variantă locală a săptămânalului sovietic Literaturnaia Gazeta, fusese aprobată de autorităţi la un an după moartea lui Stalin, se întâmplase de foarte puţine ori să nu se tipărească miercurea seara măcar tirajul de Bucureşti. Dar nu pentru că ar fi exis­tat o foarte mare grijă pentru bunăstarea publicului cititor, ce nu trebuia tulburat în habitudinile lui intelectuale, ci exclusiv pentru protecţia psihică şi nu numai a "ie­rarhiei".

Îndată după ce revista se tipărea şi înainte chiar de a fi difuzată, mai multe exemplare erau trimise în regim de urgenţă la Comitetul Central şi la Uniunea Scriitorilor, probabil şi în alte locuri. Erau trimise în plicuri dinainte pregătite, pe care nu erau însă trecute decât numele instituţiilor, nu şi ale vreunor persoane. Exemplarele acestea, vreo câteva zeci cu totul, cel mult, erau tipărite pe o hârtie de ca­litate mult mai bună decât cea pentru restul, de fapt grosul tirajului.

Miercurea veneau ultimele "răspunsuri" de la "foruri", de aceea era ziua cea mai nervoasă  a săptămânii. În limbajul epocii, "foruri" însemna "cenzură", iar prin "răspunsuri" se înţelegea "observaţii".
­Evident că şi termenul "observaţii", pe atunci folosit în mod curent, era un pudic eufemism. Că se cerea înlocuirea unui cuvânt cu un sino­nim mai edulcorat, că se scotea un nume interzis, că se tăiau fraze ori pasaje din articole, că erau eliminate versuri din poeziile ce urmau să apară sau chiar poezii întregi, tot "observaţie" se chema că este.

Pe scurt, "observaţie" echivala cu "ce nu merge" din punctul de vedere al  "forurilor", adică al cenzurii. Iar "observaţiile" se comunicau exclusiv telefonic, nu se dădea nimic în scris. Veneau în serii, până aproape în ultimul moment se mai găsea ceva de "observat", care trebuia înlocuit, modificat, tăiat, scos. Nu mai deplângeam ce se cenzura, totul căpăta un aspect pur tehnic: reuşim ori ba să scoatem revista la timp?! Aveam un straniu sentiment de izbândă oricât de mari ar fi fost avariile provocate de cenzură.
Însă în 1989 cenzură nu mai exista oficial în România de aproape 12 ani, fusese desfiinţată în 1977. Anunţul, trebuie (re)amintit, fusese făcut de Nicolae Ceauşescu în cuvântarea ţinută la Conferinţa Uniunii Scriitorilor, la începutul verii 1977. Fusese încă un efect al "mişcării Goma", deşi asta bineînţeles că nu s-a spus atunci, iar mai târziu cei care ar fi putut şi trebuit să spună au avut alte griji. Câteva luni după anunţ, instituţia cenzurii a dispărut, într-adevăr. Nu şi activitatea de cenzură, însă: până la sfârşitul lui decembrie 1989 avea să fie un timp al cenzurii fără Cenzură. O funcţie fără organ.

Două erau "forurile" de care depindea apariţia fiecărui număr al României literare: secţia de presă a Comitetului Central şi o secţie specia­lizată a Consiliului Culturii şi Edu­caţiei socialiste, denumirea de atunci pentru Ministerul Culturii. Evident, nu toată secţia de presă de la CC se ocupa de România literară, după cum nici la Consiliul Culturii nu exista o armată de funcţionari fără altă treabă decât să citească vi­gilent, săptămână de săptămână, tot ce urma să apară în revista noastră. Aveam un singur "lector", cum tot pudic se numea cenzorul de la Consi­liul Culturii, iar acesta nu se ocupa în exclusivitate de noi. Citea şi alte publicaţii, citea şi manuscrise de cărţi venite de la edituri. "Observaţiile" erau comunicate şefilor de redacţii şi edituri, niciodată redactorilor simpli şi autorilor, acestora li se transmitea  doar  ce anume "a cerut Consiliul Culturii".   

Şi-atunci, de ce oare voia să mă vadă, şi încă în aer liber, în natură, necunoscutul domn Velescu, de care auzisem că ar fi un zbir? În mai puţin de zece minute de la discuţia telefo­nică eram deja în dreptul statuii lui Lenin şi încercam să-l ghicesc printre necunoscuţii care veneau dinspre Casa Scînteii. Nu l-am nimerit, m-a nimerit el pe mine: "Bună ziua, domnule Iorgulescu. Sunt Şerban Velescu, îmi face plăcere să vă cunosc, vă felicit pentru cartea despre Caragiale".

Ca în romanele tâmpite, "zbi­rul" avea o înfăţişare de om timid, foarte cumsecade şi teribil de stresat. "N-am putut, a continuat el cu aceeaşi voce moale de la telefon, să trec titlul, dar în text a rămas peste tot marea trăncăneală, a fost cel mai mic preţ pentru apariţia cărţii." Nu înţe­legeam nimic, de asta mă chemase el "la Lenin", să-mi explice de ce a cerut scoaterea titlului unei cărţi tipărite cu cinci luni în urmă?!  

Parcă bănuind ce-mi trecea prin cap, a schimbat brusc subiectul, "voiam să vă rog ceva în legătură cu cronica la cartea domnului Buzura. Nu, cronica nu are nici o problemă, am eu însă o rugăminte personală. Ştiţi, tot eu am dat drumul şi romanului domnului Buzura, eu mi-am luat răspunderea pentru apariţie. În cronica dvs. aveţi şi o scurtă descriere a acţiunii, unde puneţi accentul pe dispariţia acelui inginer de mine, ştiţi despre ce vorbesc, iar paragraful acesta abia atrage atenţia şi ar putea fi folosit împotriva cărţii şi a mea, că i-am aprobat apariţia. E o rugăminte personală, poate vreţi să-l revizuiţi puţin, să nu fie atât de explicit".

Asta era! Cenzorul se temea pentru el, avusese îndrăzneala de a se preface că nu înţelege care este bătaia roma­nului lui Buzura, deşi era de la primele rânduri limpede (personajul central fiind un ziarist, acesta concepe un articol violent satiric despre entuziasmul şi dă­ruirea oamenilor muncii pătrunşi de un înalt spirit re­voluţionar etc., etc.), dar acum, când cartea apăruse, încă mai erau pericole - să fie retrasă, iar cel care îi dăduse drumul, adică el, să fie pedepsit, cum se mai întâmplase. Pentru asta ieşise din carapace domnul Velescu, pentru asta ne întâlnisem noi "la Lenin".

I-am promis că voi revizui acel paragraf, m-am întors în redacţie, l-am scos de tot şi l-am înlocuit cu un citat din roman, în noua versiune cu el se încheia cronica.

Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci pe domnul Velescu. Din statuia lui Lenin n-a mai rămas azi decât soclul, iar "Drumul cenuşii" de Augustin Buzura este considerat unul dintre cele mai bune romane româneşti din a doua jumătate a se­colului trecut.