x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Învăţăcei străini în România socialistă

Învăţăcei străini în România socialistă

28 Aug 2009   •   00:00
Învăţăcei străini în România socialistă

Veneau de peste tot: din Africa, din zonele arabe, din Coreea de Nord şi Vietnam, din America Centrală şi de Sud, dar şi din diverse ţări europene. În 1989, erau cam singurii cetăţeni de pe alte meleaguri ale lumii care mai ajungeau în ţara noastră. Ei erau studenţii străini, răspândiţi aproape uniform prin marile centre universitare ale României socialiste.  

În 1989, graniţele de stat ale Ro­mâ­niei, închise aproape etanş, dădeau, de câţiva ani buni, senzaţia unei stări de asediu perpetue. Pe vremea aceea, singurii conaţionali care mai aveau ocazia să iasă "afară" erau marinarii, piloţii, sportivii şi cei care plecau la muncă pe şantierele externe.

Lu­cru­ri­le nu stăteau mai bine nici în privin­ţa celor care veneau pe la noi: în vara acelui an, în plin sezon, turiştii străini erau o raritate. Acum 20 de ani, chiar şi în acele vremuri de izolare acută, exista totuşi o ex­cep­ţie: centrele universitare. Facultăţile universităţilor din Bucureşti, Ti­mi­şoara, Cluj sau Iaşi erau, de mult timp, un fel de "Turnul Babel", unde se adunau oameni veniţi din toate colţurile lumii, oameni care, la ei acasă, vorbeau tot soiul de limbi păsăreşti. Studenţi străini care, ajunşi pe meleagurile noastre, se integrau rapid şi ajungeau, în scurt timp, să se descurce foarte bine în limba română. Se adaptau atât de bine, încât preluau de la noi atât obiceiurile bune, cât şi pe cele rele.

Astăzi, după două decenii, este greu de spus câţi studenţi străini au trecut prin centrele universitare româneşti în 1989. Arhivele nu sunt accesibile, iar oamenii care au lucrat pe atunci în acest domeniu au cam ieşit la pensie şi s-au împrăştiat care încotro. Totuşi, este sigur că studenţii străini n-au fost puţini. Şi puteau fi întâlniţi în toate centrele de învăţământ superior, re­par­tizaţi aproape uniform în raport cu specializările pe care le abordau: Poli­tehnică, Medicină, Ştiinţe agricole, Ştiinţe economice ori diferite discipline umanistice.

O parte din ei îşi plăteau studiile din propriul buzunar. De fapt, al părinţilor. Care îi trimiteau aici mai ales datorită faptului că, în ceea ce priveşte competenţa şi seriozitatea, învăţământul nostru superior se bucura de bun re­nu­me. Cei mai mulţi studenţi străini erau însă cei proveniţi din ţările "lumii a treia", care veneau la noi în baza unor burse oferite de statul român. Mulţi dintre cei proveniţi din ţările arabe ori din Africa s-au întors acasă la ei, iar diplomele obţinute în România le-au asigurat un înalt statut social. Şi spre cinstea lor, indiferent cât de sus au ajuns, ei recunosc că aici au învăţat carte cu adevărat şi povestesc cu nostalgie despre anii de studenţie petrecuţi în România.  


FOCURI DE ARMĂ LA BUCUREŞTI

Încă de pe atunci se vorbea, iar în anii din urmă s-a aflat cu certitudine că, indiferent de originea lor şi de modul în care au ajuns în România, mai toţi studenţii străini au fost "monitorizaţi" de Securitate.

În definitiv, erau străini, iar Legea 23 din 17 decembrie 1971 stabilea clar statutul unor asemenea cetăţeni care veneau în ţara noastră. "Sursa" cea mai apropiată care oferea informaţii despre ei erau chiar cadrele didactice, fapt care a ieşit la iveală din dosarul de informator al Monei Muscă. Şi poate că această prudenţă era deplin justificată: foarte mulţi dintre ei veneau din zone de conflict şi, în câteva cazuri, şi-au adus cu ei şi pro­ble­me­le de acasă. Iar în câteva cazuri, studenţia în România a fost doar un soi de paravan în spatele căruia s-au as­cuns cu totul alte interese. Iar, în timp, o serie de studenţi de origine arabă s-au dovedit a fi, în realitate, nişte terorişti sadea.

În anul 1984, diplomatul iordanian Azmi Al-Muf­ti a fost executat, cu o rafală de armă automată, în plin centru al Capitalei, lângă Hotelul Bucureşti, chiar în faţa fiicei sale. Ulterior, asasinul oficialului iorda­nian a fost identificat în persoana lui Ahmad Mo­ha­m­med Ali Al-Hersh, student palesti­nian de ce­tă­ţe­nie iorda­ni­a­nă, membru al organizaţiei tero­riste Abu Nidal. Un an mai târziu, prin 1985, presa de la Bucureşti a anunţat că doi ofiţeri de la USLA "au căzut la datorie". În spa­te­le acestui anunţ sec se ascundea însă un alt act de terorism. A fost vorba despre două "maşini-capcană", plasate în zona Institutului Po­litehnic, în Comple­xul Gro­ză­veşti.

Ulterior, atentatul a fost revendicat de organizaţia Fraţii Musulmani, care a anunţat că a fost executat de patru membri ai săi: irakienii Hassan Adil Al-Ali şi Tarek Awad, siria­nul Haytham Rahmeh, cunoscut drept "Doctorul", şi iordanianul Ibrahim Ali Ahmad Dawood. Conform evidenţelor oficiale, toţi patru erau studenţi ai Politehnicii din Bucureşti.

Este drept că mai toţi studenţii străini erau totuşi nişte învăţăcei veniţi aici doar ca să înveţe carte. Totuşi, după 1990, unii dintre ei au reapărut pe meleagurile noastre deghizaţi în prosperi oameni de afaceri. Despre aceştia s-a spus că ar fi fost racolaţi cândva de Securitate, iar după Revoluţie au fost preluaţi de noile servicii secrete, dar şi de reprezentanţi ai clasei politice cu care au colaborat în "afaceri". Zaher Iskandarani şi  Kamel Kader au fost doar doi dintre aceştia. La fel ca şi celebrul Omar Hayssam. Cu toţii au sosit în România la sfârşitul anilor '80 şi, cu toate că despre ei s-a tot spus că în realitate ar fi fost ofiţeri ai unor servicii secrete din ţările arabe, au fost lăsaţi să-şi facă de cap nestingheriţi pe meleagurile noastre.   
"USCĂTURILE" DIN PĂDUREA STRĂINĂ
Indiferent de facultatea pe care o frecventau, studenţia străinilor dura cu un an mai mult decât cea a autohtonilor. Şi asta pentru că primele 12 luni erau dedicate învăţării limbii române. Dar şi adaptării la condiţiile concrete de trai din ţara noastră. Dar, pentru unii, adaptarea şi integrarea au însemnat nişte aspecte mult dincolo de ceea ce se aştepta de la ei. Majoritatea erau "finanţaţi" de acasă cu diverse sume de bani. Iar într-o ţară în care deţinerea unui singur dolar te putea trimite la puşcărie, iar shop-urile păreau un fel de ţinuturi paradisiace burduşite cu mărfuri deficitare pe piaţa autohtonă, studenţii străini se bucurau, bineînţeles, de atenţia tuturor. Mai ales a fetelor. Şi cu toate că "gura lumii" avea câte ceva de spus în privinţa unor eventuale legături cu cetăţeni de culoare, multe dintre ele nu prea ţineau cont de ea.

Pe la mijlocul anilor '80, o fată din Bucureşti şi-a scandalizat familia, pe care a anunţat-o că s-a căsătorit oficial cu un tânăr venit de undeva, de prin Africa neagră. Până la urmă, oamenii s-au obişnuit însă cu ideea, iar cei doi însurăţei au locuit împreună. Dar fericirea lor a durat doar până în momentul în care băiatul şi-a isprăvit studiile. După care a dispărut fără urmă. După un timp, tânăra soţie şi-a luat inima în dinţi şi, cu mari dificultăţi, a plecat în ţara soţului său, a cărui adresă o avea, bineînţeles. Dar acolo, surpriză. Părinţii lui i-au comunicat că fiul lor nu are cum să fie însurat. Şi asta pentru că, după tradiţia şi legislaţia locală, o căsătorie valabilă este doar cea oficiată acolo, acasă, în faţa marelui preot şi a şefului de trib. Aşa că, după tradiţia lor, fata era căsătorită cu el doar la ea în ţară, în România. Loc în care el nu a mai apărut niciodată. Ghinionul ei!

Dar nu toate fetele românce visau să se căsătorească neapărat cu un student străin. Unele încercau doar să beneficieze de pe urma unei astfel de relaţii. Acum două decenii, în primăvara anului 1989, un grup de prieteni care circulau după miezul nopţii cu maşina prin zona Institutului de Agronomie a văzut un negru care-i căra pumni unei fete de-ale noastre. Indignaţi, oamenii au coborât din maşină hotărâţi să facă ordine. Moment în care agresorul li s-a adresat într-o românească destul de cursivă: "Nu ve bagaţi, că nu ştiţi ce se intimplă. Uite, o vedeţi pe asta? Io dat la ea blugi, dus pe ea în restaurante de lux, dat la ea aur, dat la ea dolari. E bine? Şi ea dat la mine blenoragie. E bine aşa?". De fapt, spre mirarea tuturor, el folosise cuvântul neaoş care denumeşte această boală venerică. Dar, în timp ce el îşi vărsa năduful, "fata" a rupt-o la fugă şi, în vara aia, nimeni nu a mai văzut-o prin zonă.

Dar cel mai bine pare să se fi adaptat la me­diul şi obiceiurile româneşti, Robert N'gambolo, student venit de pe undeva de prin Africa ecuato­rială. După ce a învăţat foarte bine limba română, el n-a avut nimic mai bun de făcut decât să se înhăiteze cu o gaşcă de de hoţi de buzunare, care "activa" pe autobuzele care ajungeau pe atunci spre centrul Bucureştiului. Într-o bună zi, "şuţii" abia au scăpat de mânia unor călători care se cam prinseseră că sunt buzunăriţi. Iar, ca să-şi tragă sufletul, "trupa" se dusese ţintă la "Prahova", o bodegă din zona Romexpo. Acolo, starostele grupului a început să le povestească celorlalţi, arătându-l pe N'gambolo: "Uite-l, bă, pe tembelul ăsta. Câte limbi străine vorbeşti, idiotule?". "Patru", a răspuns atunci "idiotul", care încă nu-şi revenise după sperietura trasă în autobuz. "Patru, da? Şi i-auziţi ce i-a dat prin cap să le spună ălora când au sărit cu gura pe el: «N-am furat io, să moară mama!» Aţi mai văzut aşa dobitoc?" Cu siguranţă că nu. De altfel, Robert nici n-a făcut prea mulţi purici prin ţara noastră. Nu se prea omora cu cartea şi, după câteva luni de la incident, a dispărut fără urmă, expediat probabil acasă, pachet, ca să le spună şi alor lui ce limbă străină a mai învăţat în România.

×
Subiecte în articol: special studenţi shop străini