Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Azi se deschide noul an de învăţământ", anunţa titlul materialului secundar de pe prima pagină a României libere. Dându-i cezarului
ce-i al cezarului, întocmai ca în vremurile biblice, imediat sub titlu s-a paginat o mostră din gândirea lui Nicolae Ceauşescu, legată de temă:
"Este necesar să asigurăm o împletire mult mai strânsă a învăţământului cu ştiinţa, cu producţia, pentru că numai printr-o conlucrare strânsă între aceste sectoare de activitate se va asigura înfăptuirea neabătută a măreţelor programe de dezvoltare generală a patriei noastre."
Fireşte că ideea a fost preluată şi dezvoltată de cuprinsul materialului: "În lumina acestui postulat strategic, pregătirea cadrelor pentru toate domeniile de activitate constituie obiectivul esenţial al şcolii noastre de toate gradele, ştiindu-se că forţa de muncă reprezintă factorul determinant, hotărâtor şi revoluţionar al dezvoltării. Pregătirea tineretului la nivelul cerut de prefacerile revoluţionare din toate domeniile de activitate a impus ca la baza sistemului nostru educativ, de formare a tineretului prin muncă şi pentru muncă, să stea conceptul revoluţionar al integrării organice a învăţământului cu cercetarea şi practica productivă."
Cifrele cuprinse în documentele de arhivă confirmă ideea că în epocă învăţământul era legat de nevoile economiei. Liceele industriale erau de departe cele mai numeroase, cei mai mulţi dintre studenţi absolveau facultăţi cu profil tehnic.
UN SFERT DIN POPULAŢIE MERGEA LA ŞCOALĂ
Conform statisticilor, populaţia şcolară a României anului 1989 era de aproximativ cinci milioane şi jumătate de preşcolari, elevi şi studenţi. În procente, aproximativ un sfert din populaţie era cuprinsă într-o formă sau alta de şcolarizare. Toată lumea era obligată să studieze minimum zece clase. Statisticile oficiale nu vorbesc despre cazurile de abandon şcolar care existau şi atunci. Aducerea copiilor înapoi în bănci cădea în sarcina învăţătorilor şi profesorilor diriginţi.
De educaţia şi pregătirea lor şcolară se ocupau peste 200.000 de cadre didactice. Dintre acestea, majoritatea se regăseau la nivelul şcolilor primare şi gimnaziale. Educatori şi profesori de liceu erau câte 30.000, iar învăţământul superior beneficia de serviciile a circa 12.000 de cadre didactice (preparatori, asistenţi, lectori, conferenţiari şi profesori).
În clasamentul unităţilor şcolare pe cicluri de învăţământ, primul loc revenea şcolilor primare şi gimnaziale - mai bine de 13.000. Raportat la numărul de localităţi, rezultă că exista o şcoală în aproape fiecare localitate. Pe locul doi se clasau grădiniţele - mai puţine cu aproximativ o mie. Mai existau aproape o mie de licee, opt sute de şcoli profesionale şi 225 de şcoli de maiştri. Preşcolarii şi şcolarii aveau la dispoziţie peste o sută de mii de săli de clasă.
Din mia de licee, mai bine de jumătate (642) aveau profil industrial. Pe locul doi, la mare distanţă (150) veneau cele agroindustriale şi silvice, urmate de liceele teoretice cu profil de matematică-fizică (70) şi liceele economice (38). Cadre sanitare medii pregăteau 27 de licee. Cine opta pentru profesia de educator sau învăţător avea de ales între cele 23 de licee pedagogice, însă candidaţii la examene aveau obligatoriu domiciliul stabil în respectivul judeţ.
Cei talentaţi la discipline umaniste aveau cele mai puţine locuri - doar 16 licee de profil, adică mai puţin de jumătate din numărul judeţelor ţării. Astfel că adolescentul dornic să aprofundeze limba română, istoria, filosofia sau limbile străine fie se muta la internat într-un anume oraş, fie... se reorienta. Puţine erau şi liceele de ştiinţe ale naturii - zece în toată ţara, cu doar patru mai multe decât cele de artă.
În anul şcolar 1988/1989 licee industriale absolviseră aproape 90.000 de elevi. La extrema inferioară - şcolile medii de artă trimiseseră fie în câmpul muncii, fie în amfiteatre 1.800 de absolvenţi.
Şcolile profesionale durau trei ani şi aveau, firesc, profil tehnic: industrie, construcţii şi materiale de construcţii, agricultură şi silvicultură, transporturi şi telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor. După absolvirea şcolii profesionale exista posibilitatea completării studiilor liceale fie la cursuri de zi, dar mai cu seamă la forma serală. "Promoţia 1989" a şcolilor profesionale a numărat peste 300.000 de absolvenţi. Cea mai mare parte fuseseră şcolarizaţi prin contract cu întreprinderile beneficiare - în contul întreţinerii în internate şi cantine erau obligaţi să-şi facă stagiul în respectiva firmă.
Majoritatea elevilor urmau cursuri de zi.
MÂNDRIA DE A FI STUDENT
Criteriile de selecţie pentru învăţământul superior erau dure, astfel că doar cei mai buni absolvenţi de liceu ajungeau studenţi. Doar 0,007% din populaţia totală a României anului 1989 făcea studii superioare. În toamna ultimului an al regimului comunist şi-au deschis porţile 44 de instituţii de învăţământ superior pentru 166.000 de studenţi.
Dintre aceştia, peste o sută de mii (aproximativ 65%) se pregăteau pentru a deveni ingineri şi subingineri.
Urmau, dar la mare distanţă, studenţii la Medicină şi Farmacie (aproape 17.000), economiştii (cu 1.000 mai puţin) şi cei care se pregăteau să devină profesori (aproximativ 15.000 în întreaga ţară). La Filologie, numărul din ce în ce mai mic al locurilor conducea la o nedeclarată selecţie după alt tip de dosar, privilegiaţi fiind copiii diplomaţilor care învăţaseră limbile străine frecventând şcoli din capitalele unde părinţii se aflau la post. Pentru nevoile agriculturii erau şcolarizaţi la nivel superior 6.500 de agronomi şi medici veterinari.
2.400 de studenţi dobândeau pregătire juridică. Statisticile nu specifică însă că în majoritatea aveau un statut special datorat privilegiilor "lucrătorilor" din Securitate, Miliţie şi Armată. Absolvenţii şcolilor de ofiţeri de securitate, miliţie şi armată erau automat "vărsaţi" studenţi în anul III la facultăţile de Drept. O extraordinară facilitate în vremea aceea când facultăţi de Drept erau doar la Cluj, Iaşi, Bucureşti şi Sibiu (drept administrativ), iar cifra de şcolarizare a nici uneia dintre acestea nu depăşea suta. Ca să reuşească în competiţia unde se ajungea şi la 40 de candidaţi pe câte un loc, tinerii se pregăteau cu anii, părinţii unora cheltuind averi cu meditaţiile.
Ca şi în cazul liceelor, cele mai puţine locuri reveneau facultăţilor cu profil artistic, frecventate în 1989 de 920 de studenţi.
Majoritari erau studenţii la curs de zi, faţă de colegii lor de la seral sau fără frecvenţă, însă diferenţa dintre numărul cursanţilor la zi şi cei la seral nu era foarte mare. În 1989, 10.000 de studenţi au fost admişi să studieze la fără frecvenţă.
Instituţii de învăţământ superior se găseau în zece oraşe din România. Dintre acestea, jumătate aveau statut de centru universitar, având mai mult de două şcoli superioare. Bucureştiul, Clujul, Iaşiul, Timişoara şi Târgu Mureş păstrau tradiţia de citadele ale învăţământului superior.
Cele mai multe instituţii de învăţământ superior se concentrau la Bucureşti: Universitatea, Institutul Politehnic, două institute tehnice, unul de Medicină, Academia de Studii Economice, Academia Militară, Academia "Ştefan Gheorghiu", trei institute de Artă şi unul de Educaţie fizică şi sport. Al doilea mare centru universitar era Clujul, cu o Universitate, un Institut politehnic, unul agronomic, unul de Medicină şi două de Artă.
Urma Iaşi, unde exista cea mai veche Universitate, Institutul Politehnic, Institutul Agronomic, Institutul de Medicină şi Farmacie şi o şcoală superioară de artă. În vestul ţării, la Timişoara, exista o Universitate, un Institut politehnic, unul Agronomic şi altul de Medicină. Două instituţii de învăţământ superior mai erau la Târgu Mureş - institut de medicină, respectiv de artă teatrală. Câte o Universitate se mai găsea la Craiova, Braşov şi Galaţi. Respectând profilul economic al zonei, la Ploieşti se înfiinţase Institutul de Petrol şi Gaze, la Petroşani un Institut de Mine, iar la Constanţa - şcoală superioară pentru ofiţerii de marină.
Din acest motiv, peste 60% din studenţi locuiau în campusuri universitare, dar puţin peste 40% mâncau la cantină. Statul oferea burse la aproximativ 40% din numărul total al studenţilor.
În timpul pregătirii superioare, fetele erau discriminate, cum s-ar spune azi, în comparaţie cu băieţii. Timp de trei ani, aveau un program săptămânal suplimentar de opt ore - pregătirea militară, la care se adăugau, pe timpul vacanţei de vară, alte două săptămâni de instruire şi instrucţie militară. O dată cu diploma de absolvent al învăţământului superior, tinerele intelectuale erau înzestrate şi cu gradul de locotenent (în rezervă până la "războiul întregului popor"). Datele cantitative nu sunt însă deplin relevante sub raportul calităţii învăţământului. Certe sunt însă duritatea selecţiei şi obligativitatea stagiilor de practică în specializarea aleasă.
Citește pe Antena3.ro
