Învăţământul în date şi statistici

"Azi se deschide noul an de învă­ţământ", anunţa titlul materialului secundar de pe prima pagină a Ro­mâniei libere. Dându-i cezarului
ce-i al cezarului, întocmai ca în vremurile biblice, imediat sub titlu s-a paginat o mostră din gândirea lui Nicolae Ceauşescu, legată de temă:

"Este necesar să asigurăm o împletire mult mai strânsă a învă­ţă­mân­tului cu ştiinţa, cu producţia, pentru că numai printr-o conlucrare strân­să între aceste sectoare de activitate se va asigura înfăptuirea neabătută a măreţelor programe de dezvoltare generală a patriei noastre."

Fireşte că ideea a fost preluată şi dezvoltată de cuprinsul materialului: "În lumina acestui postulat strategic, pre­gătirea cadrelor pentru toate do­meniile de activitate constituie obiec­tivul esenţial al şcolii noastre de toate gradele, ştiindu-se că forţa de muncă reprezintă factorul determinant, hotărâtor şi revoluţionar al dezvoltării. Pregă­ti­rea tineretului la nivelul cerut de prefacerile revolu­ţionare din toate domeniile de acti­vitate a impus ca la baza sistemului nostru educativ, de formare a tine­retului prin muncă şi pentru mun­că, să stea conceptul re­voluţionar al integrării organice a în­văţămân­tului cu cercetarea şi practica productivă."

Cifrele cuprinse în documentele de arhivă confirmă ideea că în epocă învăţământul era legat de nevoile economiei. Liceele industriale erau de departe cele mai numeroase, cei mai mulţi dintre studenţi absolveau facultăţi cu profil tehnic.


UN SFERT DIN POPULAŢIE MERGEA LA ŞCOALĂ
Conform statisticilor, populaţia şcolară a României anului 1989 era de aproximativ cinci milioane şi ju­mătate de preşcolari, elevi şi studenţi. În procente, aproximativ un sfert din populaţie era cuprinsă într-o formă sau alta de şcolarizare. Toa­tă lumea era obligată să studieze mi­ni­mum zece clase. Statisticile oficiale nu vorbesc despre cazurile de abandon şcolar care existau şi atunci. Aducerea copiilor înapoi în bănci cădea în sarcina învăţătorilor şi profesorilor diriginţi.

De educaţia şi pregătirea lor şco­lară se ocupau peste 200.000 de cadre didactice. Dintre acestea, ma­joritatea se regăseau la nivelul şcoli­lor primare şi gimnaziale. Educatori şi profesori de liceu erau câte 30.000, iar învăţământul superior beneficia de serviciile a circa 12.000 de cadre didactice (preparatori, asistenţi, lectori, conferenţiari şi profesori).

În clasamentul unităţilor şcolare pe cicluri de învăţământ, primul loc revenea şcolilor primare şi gimnaziale - mai bine de 13.000. Raportat la numărul de localităţi, rezultă că exista o şcoală în aproape fiecare localitate. Pe locul doi se clasau gră­diniţele - mai puţine cu aproximativ o mie. Mai existau aproape o mie de licee, opt sute de şcoli profesionale şi 225 de şcoli de maiştri. Pre­şcolarii şi şcolarii aveau la dispoziţie peste o sută de mii de săli de clasă.

Din mia de licee, mai bine de jumătate (642) aveau profil industrial. Pe locul doi, la mare distanţă (150) veneau cele agroindustriale şi silvice, urmate de liceele teoretice cu profil de matematică-fizică (70) şi liceele economice (38). Cadre sa­ni­tare medii pregăteau 27 de licee. Cine opta pentru profesia de educator sau învăţător avea de ales între cele 23 de licee pedagogice, însă candidaţii la examene aveau obli­gatoriu domiciliul stabil în respectivul judeţ.

Cei talentaţi la discipline umaniste aveau cele mai pu­ţine locuri - doar 16 licee de profil, adică mai puţin de jumătate din numărul judeţelor ţării. Astfel că adolescentul dornic să aprofundeze limba română, istoria, filosofia sau limbile străine fie se muta la internat într-un anume oraş, fie... se reorienta. Puţine erau şi liceele de ştiinţe ale naturii - zece în toată ţara, cu doar patru mai multe decât cele de artă.

În anul şcolar 1988/1989 licee industriale absolviseră aproape 90.000 de elevi. La extrema inferioară - şcolile medii de artă tri­miseseră fie în câmpul muncii, fie în amfiteatre 1.800 de absolvenţi.

Şcolile profesionale durau trei ani şi aveau, firesc, profil tehnic: industrie, construcţii şi materiale de construcţii, agricultură şi silvicultură, transporturi şi telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor. După absolvirea şcolii profesionale exista posibilitatea completării studiilor liceale fie la cursuri de zi, dar mai cu seamă la forma serală. "Promoţia 1989" a şcolilor profesionale a numărat peste 300.000 de absolvenţi. Cea mai mare parte fuseseră şcolarizaţi prin contract cu întreprinderile beneficiare - în contul întreţinerii în internate şi cantine erau obligaţi să-şi facă stagiul în respectiva firmă.
Majoritatea elevilor urmau cursuri de zi.


MÂNDRIA DE A FI STUDENT
Criteriile de selecţie pentru învă­ţământul superior erau dure, astfel că doar cei mai buni absolvenţi de liceu ajungeau studenţi. Doar 0,007% din populaţia totală a Ro­mâniei anului 1989 făcea studii superioare. În toamna ultimului an al regimului comunist şi-au deschis porţile 44 de instituţii de învăţă­mânt superior pentru 166.000 de studenţi.
Dintre aceştia, peste o sută de mii (aproximativ 65%) se pregăteau pentru a deveni ingineri şi subingineri.


Urmau, dar la mare distanţă, studenţii la Medicină şi Farmacie (aproape 17.000), economiştii (cu 1.000 mai puţin) şi cei care se pregăteau să devină profesori (aproximativ 15.000 în întreaga ţară). La Filologie, numărul din ce în ce mai mic al locurilor conducea la o nedeclarată selecţie după alt tip de dosar, privilegiaţi fiind copiii diplomaţilor care învăţaseră limbile străine frec­ven­tând şcoli din capitalele unde pă­rinţii se aflau la post. Pentru nevoile agriculturii erau şcolari­zaţi la nivel superior 6.500 de agronomi şi medici veterinari.

2.400 de studenţi dobândeau pregătire juridică. Statisticile nu specifică însă că în majoritatea aveau un sta­tut special datorat privilegiilor "lucră­to­rilor" din Securitate, Miliţie şi Armată. Ab­solvenţii şcolilor de ofiţeri de securitate, miliţie şi armată erau automat "vărsaţi" studenţi în anul III la fa­cultăţile de Drept. O extraordinară facilitate în vremea aceea când facultăţi de Drept erau doar la Cluj, Iaşi, Bucureşti şi Sibiu (drept administrativ), iar cifra de şcola­rizare a nici uneia dintre acestea nu depă­şea suta. Ca să reu­şeas­că în competiţia unde se ajungea şi la 40 de candidaţi pe câte un loc, tinerii se pre­gă­teau cu anii, părinţii unora cheltuind averi cu me­ditaţiile.

Ca şi în cazul liceelor, cele mai puţine locuri reveneau facultăţilor cu profil artistic, frecventate în 1989 de 920 de studenţi.
Majoritari erau studenţii la curs de zi, faţă de colegii lor de la seral sau fără frec­venţă, însă diferenţa dintre numărul cursanţilor la zi şi cei la seral nu era foarte mare. În 1989, 10.000 de studenţi au fost admişi să studieze la fără frecvenţă.

Instituţii de învăţământ superior se gă­seau în zece oraşe din România. Dintre acestea, jumătate aveau statut de centru universitar, având mai mult de două şcoli superioare. Bucureştiul, Clujul, Iaşiul, Ti­mişoara şi Târgu Mureş păstrau tradiţia de citadele ale învăţământului superior.

Cele mai multe instituţii de învăţământ superior se concentrau la Bucureşti: Universitatea, Institutul Politehnic, două institute tehnice, unul de Medicină, Academia de Studii Economice, Academia Militară, Academia "Ştefan Gheorghiu", trei institute de Artă şi unul de Educaţie fizică şi sport. Al doilea mare centru universitar era Clujul, cu o Universitate, un Institut po­li­tehnic, unul agronomic, unul de Medicină şi două de Artă.

Urma Iaşi, unde exista cea mai veche Universitate, Institutul Poli­teh­nic, Institutul Agronomic, Institutul de Me­di­cină şi Farmacie şi o şcoală superioară de artă. În vestul ţării, la Timişoara, exista o Uni­versitate, un Institut politehnic, unul Agronomic şi altul de Medicină. Două instituţii de învăţământ superior mai erau la Târgu Mureş - institut de medicină, respectiv de artă teatrală. Câte o Universitate se mai găsea la Craiova, Braşov şi Galaţi. Res­pectând profilul economic al zonei, la Ploieşti se înfiinţase Institutul de Petrol şi Gaze, la Petroşani un Institut de Mine, iar la Constanţa - şcoală superioară pentru ofi­ţerii de marină.

Din acest motiv, peste 60% din studenţi locuiau în campusuri universitare, dar puţin peste 40% mâncau la cantină. Sta­tul oferea burse la aproximativ 40% din nu­mă­rul total al studenţilor.

În timpul pregătirii superioare, fetele erau discriminate, cum s-ar spune azi, în comparaţie cu băieţii. Timp de trei ani, aveau un program săptămânal suplimentar de opt ore - pregătirea militară, la care se adăugau, pe timpul vacanţei de vară, alte două săptămâni de instruire şi instrucţie militară. O dată cu diploma de absolvent al învăţământului superior, tinerele intelectuale erau înzestrate şi cu gradul de locotenent (în rezervă până la "războiul întregu­lui popor"). Datele cantitative nu sunt însă deplin re­levante sub raportul calităţii învă­ţământului. Certe sunt însă duritatea selec­ţiei şi obli­gativitatea stagiilor de practică în specializarea aleasă.