Ioi, ioi, ce-a mai criticat, la Cluj Ceauşescu!

Lucreţia şi Gheorghe Maier au lucrat aproape toată viaţa la fosta fabrică de confecţii "Flacăra" din Cluj. Cu povara a 77 de ani pe umeri, ţinându-se de mână şi după o jumătate de veac de când s-au îndrăgostit, cei doi soţi îşi amintesc de viaţa lor de muncitori din Clujul anilor 1980.

PALTOANE PENTRU RUŞI ŞI UNIFORME PENTRU SOLDAŢI LIBANEZI
O cutie mare, metalică, pătrăţoasă şi verde. Tanti Lucreţia o scoate cu grijă din mobila de sufragerie. Un suflu peste praf şi fotografiile alb-negru, unele roase pe la colţuri, năpădesc cu amintiri încăperea. "Aici suntem noi doi, pe vremea când lucram la Flacăra", arată Lucreţia şi Gheorghe Maier, ţinându-se de mână. Din fotografia măcinată de timp nu poţi ghici anul. Doar albastrul clar al ochilor celor doi, dizolvat în griul mohorât al peliculei alb-negru.

La Fabrica de Confecţii Flacăra din Clujul anului 1989 lucrau aproximativ 1.500-1.800 de oameni. Fabrica avea trei etaje, cu hale imense de lucru. "Erau săli mari, cam cât lungimea unui bloc mare. De-o parte şi de alta erau maşinile de cusut. La capăt - «sala de croi», croitoria. «Banda» începea la trei şi sfârşea la parter - la finisaj şi controlul de calitate. Dacă se găseau defecte, erau trimise la recon­di­ţionare", îşi aminteşte Gheorghe Maier. În Flacăra existau două sisteme de lucru: pe bandă rulantă şi în acord individual, iar planul trebuia întotdeauna depăşit. "Eu coseam nasturii, iar soţul însăila mânecile, iar mai apoi a trecut la controlul tehnic, spune Lucreţia Maier. Eu trebuia să cos nasturii la 300 de costume în fiecare zi. Imaginaţi-vă cum era să coşi cu mâna atâta. Abia în ultimii ani au venit maşinile speciale."

Fabrica primea planul fixat de minister, iar statul nu rămânea insensibil la muncitorii care îl depăşeau. "Pe muncitorii conştiincioşi îi decorau. Se dădea şi premiu - dar rareori şi mic. Cel mai mult se dădeau insigne. Eu am primit vreo cinci-şase, nu mai ştiu unde sunt, se juca nepoata mea cu ele când era mică", râde Lucreţia Maier. Muncitorii lucrau în două schimburi, de la 6:00 la 14:00 şi de la 14:00 la 22:00, şi nu primeau salariu fix, ci lucrau "în acord", la normă. Banii nu erau mulţi şi se dădeau în funcţie de bonurile de lucru, pe care erau scrise realizările zilnice ale fiecăruia.

Disciplina în fabrică era una strictă, riguroasă. Iar întârzierile, chiar şi de ordinul minutelor, erau trecute în fişa de pontaj. Abaterile din fişa de pontaj îi usturau pe muncitori la salariu. Cu cât fişa era mai plină, cu atât banii, şi aşa puţini, erau ciopârţiţi, în ultimii ani, de penalizări.

La Flacăra munca socialistă duduia: se confecţionau haine atât pentru comerţul intern, cât şi pentru export. "Făceam de toate, de la haine pentru copii la haine pentru ruşi, italieni, ame­ricani, armata libaneză... pentru militarii şi subofiţerii din armata li­baneză ţin minte că făceam nişte blu­ze cu mâneci scurte şi buzunare. Pentru ruşi făceam numai costume şi paltoane", îşi aminteşte Gheorghe Maier.
MUNCA VOLUNTAR-OBLIGATORIE
Muncitorii de la Flacăra trebuiau să depună şi "muncă voluntară patrio­tică în folosul ţării". Se crease chiar o tradiţie ca muncitorii să construiască gratis socialismul. "De mult duceam beton cu roaba la Moina când s-a construit, pe atunci nu aveau utilaje ca acum, noi trebuia să cărăm beton cu roaba, să facem mortarul, să cărăm materiale sau să nivelăm în urma muncitorilor de acolo. Am lucrat şi aici, la blocuri, la amenajarea spaţiilor verzi", spune Gheorghe Maier.

"Cât a fost fetiţa mică, trebuia să lucrăm în două schimburi, ca să putem sta când eu cu copilul, când el. Apoi mai era şi munca patriotică, pe care trebuia să o depui vrând-nevrând", spune şi Lu­cre­ţia Maier. Toate fabricile Clujului se aflau şi la muncă patriotică în în­tre­cere socialistă. Prin anii '70 au avut parte şi de-o întâmplare neo­biş­nui­tă. Hazlie, povestită acum. Aco­p­e­ri­şul actualei Săli a Sporturilor fusese gata să se prăbuşească în capul prim-mi­­nistrului Gheorghe Maurer. "Ve­ni­se în vizită şi adunarea fusese la Sala Sporturilor, acolo ţinuse discurs. Cam la o oră după ce şi-a terminat vizita, acoperişul s-a surpat. A căzut numai peste paznic. Dacă ar fi căzut cu o oră mai devreme, i-ar fi omorât pe toţi", rememorează Gheorghe Maier.

Nici Clujul nu ducea lipsă de vizite oficiale. Şi nici de critici de rang înalt. "O dată a venit Ceauşescu în vizită. Ioi, ioi, ce pregătiri s-au făcut atunci! Ţin minte că a criticat distanţa dintre blo­curile de pe Strada Donath - i se pă­ruse prea mare. După ce a plecat el, au început imediat să ridice şi să în­ghe­suie blocuri între blocuri, ca să îi facă pe plac", povesteşte Lucreţia Maier.
SUFRAGERIE CU TELECOLOR
Gheorghe nu a putut urma decât patru clase şi trei ani de ucenicie în croitorie la Cluj şi Gilău, continuaţi cu lucrul la Cooperativa "Drumuri Noi", Cooperativa "Victoria" şi, în cele din urmă, Fabrica de Confecţii Flacăra. "Am făcut şi clasa I de două ori. Am început-o în 1939, iar în 1940 au venit ungurii şi nu a mai fost va­labilă clasa românească, a trebuit s-o fac iar. Apoi a venit războiul şi cât a durat nu s-a mai făcut şcoală. Grele vremuri, foamete mare...", îşi amin­teşte Gheorghe.

Lucreţia, născută "la ţară, lângă Huedin", urmase şapte clase şi se ambiţionase să nu rămână la sapă. "Directorului şcolii din sat i-a plă­cut mult de mine şi el m-a trimis la şcoala de educatoare de un an. Era şi şcoală de educatoare de trei ani, dar nu aveam posibilitate să mă ţină cineva atâta la învăţat. Am terminat-o, am obţinut apoi serviciu la Morlaca. Am lucrat doi ani, apoi, fiindcă măicuţa orbise, m-am retras acasă, casieră la cooperativă. Abia după am ajuns la Flacăra", po­ves­teşte Lucreţia.

La Flacăra s-au cunoscut. În luna mai, Gheorghe şi Lucreţia vor săr­bători 52 de ani de căsătorie. "Am venit la Cluj într-o zi de 1 mai 1957. Nişte cunoştinţe ne-au prezentat. Apoi am mers să facem o plimbare prin grădina botanică. Ne-am arătat unul altuia buletinele (râde) şi m-a cerut de soţie în aceeaşi zi. După trei luni ne-am căsătorit, dar nu am făcut nuntă, pentru că nu erau posibilităţi atunci. Am făcut doar o masă de cină şi atât. După căsătorie, de la fabrică ne-au repartizat un apartament înghesuit, cu două camere trei metri pe trei, pe care îl împărţeam cu altă familie", povestesc Lucreţia şi Gheor­ghe, ţinându-se încă de mână.

Cutia verde, metalică şi pătrăţoasă, cu fotografii alb-negru, dispare înapoi în mobila veche de sufragerie. "Apropo, în sufrageria asta a stat primul nostru televizor, din alea pe lămpi. Apoi am avut un Telecolor. Ioi, ioi, ce amintiri", adaugă zâmbind amândoi peste capacul cutiei cu pozele roase de cancerul anilor.