Istorii interzise: "Prietenul Groza"

De la Europa Liberă şi din istoria şop­tită se aflase de întâlnirea cu scân­tei dintre Regele Mihai şi ad­junctul mi­nistrului de Externe al URSS, A. I. Vîşinski. Invocând spiri­tul înţe­le­gerilor de la Yalta, regele şi-a exprimat dezacordul asupra "Gu­ver­nului Groza". "Yalta sunt eu!", s-a mâniat demnitarul sovietic iz­bind cu pumnul în masă. Cu trântitul uşii a asigurat stabilitatea "Gu­ver­nului Groza".

Cum intrase Petru Groza în graţia lui Stalin, ce biografie avea primul-ministru român "democrat", de ce-l nu­miseră "tovarăş de drum" şi "bur­ghez roşu", sau cum se "alesese" gu­ver­nul "de largă concentrare democratică" din martie 1945, erau în­trebări care nu se puteau rosti.

În 1945, premierul Guvernului care-a bătut pilonii regimului comunist avea 61 de ani. Şi un trecut marcat de istoria Transilvaniei. Fiu de preot român ortodox din ţara Haţegului, Petru Groza (1884-1958) urmase şcoala confesională evreiască, co­le­giul evanghelic maghiar şi învăţase ca bursier al Fundaţiei "Gojdu" la Bu­da­pesta. În interdicţia aplicată româ­nilor de a studia în afara Ungariei, a ajuns la Viena cu titlu de excepţie. Potrivnic declarat al "şovinismului", i-a scandalizat pe politicienii de pe ambele versante ale Carpaţilor.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Groza fusese primul orator care a anun­ţat mulţimii Unirea. Întrerup­sese impetuos dezbaterile "co­ri­feilor ardeleni" despre viitorul statut al Transilvaniei. L-a sfidat şi pe Maniu, care pleda autonomia administrativă a provinciei (cel puţin zece ani, până când Vechiul Regat mai recuperează din "înapoiere"!). A fost, la 35 de ani, şi cel mai tânăr ministru din primul guvern al României Mari.

Atunci, Bucureştiul l-a deziluzionat. După luxul şi rafinamentele Budapestei şi Vienei, poposise la Capşa, direct din gara Capitalei Ro­mâniei Mari. A stârnit râsul şi glumele chelnerilor, căci... refuzase să creadă că acela-i vestitul local. "Boiernaşi fanarioţi" – i-a ironizat pe colegii de parlament care arborau pretenţii de aristocraţi. I-a criticat şi pe ardelenii "descălecaţi" cu clici de veri şi nepoţi în politica României.

Dezamăgit, în 1927 s-a retras în "bârlogul" lui din Deva.  "Ce să faci… lumea nu vrea să joace după cum fluier eu, voi juca dară eu după fluierul ei, vorba e că «jocul vieţii» tot va merge", îi scrisese Groza în tinereţe  fratelui său. Şi "jocul vieţii" a continuat. Şi-a cumpărat moşii, acţiuni, fabrici, bănci, magazine, hoteluri, cinematografe, izvoare de ape minerale, magazine… Din avocat de succes ajunsese om politic şi din deputat, afacerist. Avea, am spune azi, calităţi manageriale (la un moment dat era membru în 45 de consilii de administraţie!). "Dacă aş fi trăit în America, ajungeam mult mai departe pe drumul îmbogăţirii…", a oftat el fără regret. Căci creşterea averii nu l-a copleşit, nici nu i-a îngrădit spiritul.

"Solidaritatea burgheză a murit", iar în locul ei va veni "o lume nouă", unde cetăţenii vor fi "tovarăşi", prezi­sese Groza, într-un interviu din 1931, acordat unui ziar maghiar. "Lumea se avântă în încercări disperate pentru a salva o ordine veche", şi-a notat în jurnalul din 1932.  Iar în 1935 a consemnat că românii şi vecinii lor se despică "tot mai conturat în două: dreapta şi stânga".
El a ales stânga. Dar fondase "Frontul Plugarilor" ca organizaţie profesională. Iar formaţiile lui de "plugari" se salutau  ca legionarii.        

"Groza este ceva aparte" – îl caracterizase fruntaşul ţărănist Ghiţă Popp. Iar reginei Elena i-a plăcut ambiguitatea expresiei. Ca mulţi oameni bogaţi, spre sfârşitul războiului cotizase cu ajutoare financiare la comunişti. Nici măcar după asocierea la putere, lui nu-i ziceau  "tovarăş", ci "prietenul" Groza. El se intitulase "dacul din umbra Sarmizegetusei". Ori "Zacheul ţăranilor din Apuseni", după vameşul bogat care-şi împărţise avutul sărmanilor la îndemnul lui Hristos.    

"Nu şi-a păstrat nimic cu ocazia naţionalizării din 1948, cu excepţia casei de la Deva", a povestit liderul comunist Alexandru Bârlădeanu despre unicitatea cazului Groza. "Nu a intervenit cu nimic pentru a fi scutit sau favorizat la naţionalizare! S-a supus ca oricare cetăţean. La ieşirea din şedinţele Marii Adunări Na­ţio­nale, unde s-a votat Legea naţiona­li­zării, el mi s-a adresat cu următoarea frază: «Bârlădene, cred că sunt singurul prim-ministru care a intrat în funcţiune bogat şi a ieşit sărac!»."  
Cu intuiţie bună, renunţase la bogăţie în schimbul puterii. Aminti­rile celor care l-au cunoscut sunt presărate cu "cucoane" şi întâmplări hazoase.

La capătul vieţii, a cerut  o derogare de la cutumele comuniste ale "prietenilor" – înmormântarea cu ritualul religios al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte recunoscute în ţară. "Eu nu ştiu ce-i acolo sus şi vreau să mă asigur jucând şi pe culoarea dumneavoastră", s-ar fi jus­tificat el, după mărturisirea ra­bi­nului Moses Rosen.