Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înainte de salariu, cu o zi, era musai să mergem la bancă pentru a introduce documentele necesare scoaterii banilor. Eu şi Coca am plecat la bancă, înarmate cu un teanc mare de documente. Adresa de împuternicire a colegei mele, care înlocuia casiera aflată în concediu, şi o mulţime de dispoziţii de plată anexate celei de încasare a sumei uriaşe ce aveam s-o scoatem a doua zi. Ştampilate şi semnate, documentele trebuiau să ajungă la bancă înainte de ziua de salariu, pentru verificări.
Cu genţile pe umăr şi cu sacoşa plină de acte, pe care o ducea Coca, îngrozită la gândul că a doua zi avea să manipuleze o sumă astronomică, am plecat către bancă pe la ora 8:00, pentru a fi printre primii la verificare. Coca ţinea strâns de sacoşă, până i-am zis că o să-i dea cineva în cap, crezând că are mulţi bani în ea. Speriată, mi-a pasat imediat sacoşa, dar tot nu a încetat să stea cu ochii pe ea. La bancă, Mihaela, contabila de la ghişeul unde depuneam actele, ne-a zis că îi trebuie cam două ore pentru verificări, aşa că să ne facem de lucru până atunci. Ha! Dacă banca era pe Lipscani, cum să nu putem să ne facem de lucru?!
Coca se relaxase şi acum era numai o veselie. Am rugat-o pe Mihaela să-l sune pe şefu' şi să-i spună că totul este bine, precum şi, cu aproximaţie, ora la care ne vom întoarce şi arealul în care am fi putut fi văzute în cele două ore. Asta pentru cazul în care vreun măgar avea să-i spună că oamenii lui "umblă creanga prin oraş în timpul programului".
Deci, cu liber la umblat, am plecat pe Lipscani şi am luat la puricat toate magazinele, aşa, de-o îmbogăţire a cunoştinţelor. Am trecut şi pe la consignaţii, ne-am holbat şi minunat pe la Curtea Sticlarilor, când... ne-am trezit în faţa Hanului lui Manuc. Un junghi mi-a trecut prin stomac, semn că, în condiţii normale, trebuia să fim la microcantină. Mă uit la Coca şi-i citesc gândul. Îi propun să mergem la han să mâncăm. "Păi n-avem bani!", zicea ea scotocindu-se în geantă. "N-avem de un meniu complet, dar de o ciorbă tot avem!", îi zic eu şi o împing către intrare.
În curtea interioară era pustiu. Am intrat în restaurantul de la parter şi ne-a întâmpinat un chelner care-mi era vecin de bloc. După salutările de rigoare, ne-a întrebat ce-am dori. "Păi, eu aş vrea o ciorbă caldă", zice Coca cu voce scăzută. Vecinul ne oferă imediat o ciorbiţă de perişoare, proaspătă, sau o ciorbă de burtă, încă clocotindă. Coca, mare amatoare de ciorbă de burtă, uită de toate şi zice: "Da, daţi-ne ciorbă de burtă".
Chelnerul ne aşază la o masă şi dispare imediat. Nici n-am apucat să ne dezmeticim că a şi apărut cu două farfurii aburinde, pline ochi cu ciorba minunată. Ne-a adus oţet, pâine, linguri, ardei iute şi un castronel cu smântână. L-a pus pe masă şi a zis: "Din partea casei, pentru vecina şi prietena ei". Coca era în extaz. Zburase tensiunea care-o stăpânise până atunci. Încălzită şi mulţumită, vibra la fiecare lingură de ciorbă. Îi adăugase o lingură de oţet, ceva sare şi două linguri pline de smântână, ca s-o dreagă după gustul ei. Ardeiul iute mirosea îmbietor şi ea se lăsa ispitită.
Am mâncat în linişte până s-a isprăvit ultima picătură de ciorbă. Vecinul chelner a şi observat că am terminat de mâncat şi a venit să ne întrebe dacă mai dorim ceva. Cred că ne spiona dintr-un loc anume! Cum să nu dorim? Doream, dar n-aveam bani! Aşa că ne puneam dorinţele în cui! Ne-am ridicat, am plătit consumaţia, am mulţumit, am promis că vom reveni luna viitoare şi ne-am strecurat afară din han. Cum am ieşit din curte, Coca se întoarce către mine şi zice: "Mă, ai văzut că n-a mai intrat nimeni în local? Eram doar noi!" "Da, era re-zer-vat pentru noi! Păi, cine crezi că umblă prin cârciumi, aşa ca noi, cu noaptea-n cap?", îi zic în glumă.
Ne-am întors destul de brusc la treburile noastre. Cu burţile fericite şi moleşeală în picioare, ne-am îndreptat către bancă. Între timp, Mihaela terminase de verificat, ne-a dat documentele de care aveam nevoie şi ne-am întors la birou la timp.
