Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În zilele premergătoare Congresului, Occidentul şi românii obişnuiţi aşteptau "să se întâmple ceva". Au înflorit zvonurile şi bancurile despre o iminentă predare de ştafetă la vârful partidului. Că "nea Nicu" era gata să cedeze puterea soţiei sale, sau fiului cel mic, sau...
Jurnaliştii occidentali îşi pregătiseră din vreme sacii. Să fie de faţă în caz că, de la al XIV-lea Congres al Partidului Comunist din România, ştirile ar fi picat precum poamele din pomul lăudat. Ar fi vrut să transmită redacţiilor vestea cea mare, că Nicolae Ceauşescu nu se mai află la putere în România. Ziariştii occidentali s-au plâns că n-au primit acreditări la evenimentul românesc. Protestele lor au luat forma articolelor regăsibile astăzi în arhivele de presă ale marilor ziare din Vest. Interdicţia de-a păşi dincolo de zidurile României a reprezentat un nou prilej să critice regimul de la Bucureşti. Unii au fost întorşi de la graniţă, alţii - s-a spus, chiar de pe Aeroportul Otopeni, deşi, au argumentat, aveau în bună ordine viza, acreditarea şi documentele de călătorie.
"NU-I PRIMIM PE CEI CARE SUNT MĂGARI-MĂGARI"
Conştienţi de puterea presei erau şi înalţii demnitari de la Bucureşti. La sfârşitul lui iunie, pe când se pregătea reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, programată să se desfăşoare în capitala României, Ceauşescu însuşi a ales ziariştii "buni" de cei "răi", cine merită şi cine nu să ajungă în România. N-a bifat cu pixul dintr-o listă, n-avea vreme şi probabil nici răbdare. Doar a trasat "linia". Fără exagerări, a spus Ceauşescu într-o şedinţă de lucru, pentru că dacă ar fi să nu fie primiţi cei care critică, ar însemna să nu mai fie nimeni primit.
Interdicţia funcţiona doar pentru ziariştii "măgari-măgari". A spus Ceauşescu explicit şi cine se încadra în această categorie: jurnaliştii de la Europa Liberă şi Vocea Americii. "În legătură cu problema corespondenţilor de presă la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ, s-a exprimat fără echivoc Ceauşescu, sigur, trebuie să fie şi Agerpres-ul, şi Ministerul de Externe, şi oamenii care se ocupă de aceasta. Dar Europa Liberă şi Vocea Americii nu au ce căuta. Deci, aceste două agenţii de presă nu vor fi primite. În rest, pot trimite corespondenţi ţările care doresc aceasta. Însă trebuie să fiţi atenţi cu aşa-zişii indezirabili. Asta nu înseamnă totuşi să fim extrem de rigizi, pentru faptul că ne-au criticat, pentru că atunci ar însemna să nu mai primim pe nici unul sau pe foarte puţini.
În fond, aceasta este pâinea lor, pentru că dacă nu scriu, nu au ce mânca! Iar ei trebuie să scrie ce li se cere. Ştiţi că cel din RFG care a scris a fost anchetat. Dar sunt foarte puţini din aceştia. Aşa că, dacă sunt probleme, să mă informaţi şi pe mine, ca să nu exagerăm. Nu-i primim pe cei care sunt măgari-măgari, ca să spun aşa. Să le faceţi program, să-i duceţi prin diferite locuri. Să-i duceţi şi prin zona aceea unde au stat ţigani, care după aceea s-au mutat vizavi, la bloc. Dacă le place cum au stat ţiganii, atunci să se mute ei acolo, în loc să stea în hoteluri. Pot să filmeze şi case proaste şi case noi - tot ce doresc -, sigur, în afară de obiective militare, aşa cum am stabilit."
Oficial, la Congres fuseseră acreditaţi 181 se jurnalişti. În plus, au participat ataşaţii de presă ai ambasadelor de la Bucureşti. Jurnaliştii care reuşiseră totuşi să ajungă în sala congresului au fost atent monitorizaţi. Opiniile exprimate la centrul de presă şi pe holurile Sălii Palatului, la recepţii şi aiurea, au ajuns la Ceauşescu pe post de informări făcute nu doar de serviciile speciale, ci şi de Secţia de Propagandă şi Presă a Comitetului Central.
Fireşte, din astfel de informări, şeful a aflat că oaspeţii avuseseră numai cuvinte de laudă, că interesul pentru eveniment este major şi că redacţiile aşteptau cu sufletul la gură vestea realegerii. Interesau Raportul prezentat de secretarul general al PCR, "poziţiile ce vor fi exprimate în legătură cu socialismul, cu unele evoluţii din ţările socialiste", dacă intenţionează Bucureştiul o şi mai mare apropiere de China, Cuba şi Coreea de Nord - ţări rămase fidele socialismului, dacă nu se teme de o înrăutăţire a relaţiilor cu "alte ţări est-europene şi cu alte state de pe continent", interviurile date de Ceauşescu în zilele congresului şi "aprecierile cuprinse în aceste interviuri", poziţia Bucureştiului faţă de evenimentele din RSS Moldovenească şi dacă "există sprijin în rândul populaţiei din România faţă de evenimentele din Moldova şi dacă România ar încuraja tendinţele spre autonomie ale acestei republici".
Oficial, Nikolai Morozov venise la Bucureşti în noiembrie 1989 în calitate de trimis al agenţiei de ştiri sovietice TASS, special pentru a relata congresul. Fireşte, şi interesul românilor pentru jurnaliştii din URSS era tot "special". În memorii, nu contrazice interesul străinilor pentru evenimentul de la Bucureşti, dar pune mulţi bemoli şi scade simţitor tonul entuziasmului gazetăresc. Mai povesteşte atmosfera din centrul de presă, mirările şi dezamăgirile ziariştilor străini.
Ca totul să fie "cum trebuie", s-au organizat şi conferinţe de presă. "Demnitarii lui Ceauşescu, spune corespondentul TASS, reuşeau să facă faţă în două feluri: ori cu ajutorul unei minciuni obraznice şi neruşinate, ori înlocuind, mai mult sau mai puţin abil, subiectul discuţiei. La unele întrebări puse tranşant, ei totuşi erau nevoiţi să spună: «Această problemă reprezintă secret de stat, nu pot să vă răspund». (...)
O adevărată panică a stârnit întrebarea corespondentei japoneze, care, cu o expresie asiatic-impenetrabilă a cerut oficialilor români să comenteze «Scrisoarea celor 6». Prezidiul a şuşotit vreo zece minute, iar apoi unul dintre membri a răspuns: «Ne-am consultat şi am ajuns la concluzia că nimeni dintre noi nu ştie nimic despre nici o «Scrisoare a celor 6!». Unii dintre corespondenţi părăseau sala indignaţi, alţii râdeau ironic, notându-şi în agende răspunsuri mai idioate, iar terţii se amuzau deschis punând întrebări «cu şopârle»".
"Un corespondent englez, pentru prima dată în România, mai scrie Morozov, s-a hotărât să obţină un interviu de la un delegat la congres. Deşi am încercat să-l conving de zădărnicia intenţiei, nu s-a descurajat şi într-o pauză s-a dus curajos în vestibul. Ascunzându-mă după o coloană de marmură, urmăream nu fără un interes maliţios cum el se adresa întâi delegaţilor în costume naţionale, care îi păreau probabil mai de culoare, apoi şi altora, punând o inevitabilă întrebare: «Do you speak English?». Toţi ca unul o luau la fugă, speriaţi şi prefăcându-se că nu au auzit nimic. În jurul englezului s-a format repede o «zonă zero», iar el, complet derutat, a fost nevoit să recunoască că am avut dreptate. Totuşi, stăruinţele lor n-au rămas complet inutile. În ziua următoare am fost anunţaţi oficial că putem, dacă dorim aşa de mult, să intervievăm delegaţii la congres. Într-una din sălile palatului ne aşteptau trei delegaţi care, indiferent de întrebările noastre, drept răspuns recitau patetic editorialele din «Scînteia.»"
Practic, pentru gazetarii străini, congresul n-a furnizat nici o ştire însemnată. Cam tot ce s-a spus se ştia deja. Mass-media occidentală avea să-şi ia revanşa peste o lună, transmiţând prima "telerevoluţie".
Citește pe Antena3.ro
