Mamă, azi e ziua ta...

Poezioara: "Mamă, azi e ziua ta, / Ziua de 8 Marte, / Ţi-am adus şi eu ce­va, / Ţi-am adus o carte. // E o carte cu vederi // De la noi din ţară / Unde e ca nicăieri / Dulce pri­măvară" se re­gă­sea invariabil în toate programnele ser­bărilor şco­lare de Ziua Mamei.

Era prea sim­plă şi o recitau toţi leneşii, cred de aceea nu mă atrăgea deloc. Mie îmi plăceau poeziile complicate, lungi, la care îmi săreau ochii re­pe­tând. Datorită zelului meu şi dorinţei nestăvilite de afirmare, în clasa I am recitat cu ochii în tavan, fără gre­şeli, "Muma lui Ştefan cel Mare", de Bolin­ti­neanu, culegând bineînţeles laudele de rigoare ale unei  asistenţe bi­nevoitoare.

Când am mai crescut, în Gene­rală, toţi ne adunam în cabinetul de istorie, cea mai încăpătoare dintre sălile de clasă. Nu aveam o sală specială de festivităţi, pentru că  Ci­libia era o co­mu­nă cu şcoală obiş­nuită, destul de mo­des­tă chiar, aşa că ne strângeam acolo. Nu prea aveam emoţii, căci asta era şi sala unde învăţam de obicei, în banca a treia de lângă geam. Mun­ceam la re­pe­tiţii câte două săp­tămâni cel puţin, în orele de dirigenţie, cele de ansamblu coral şi  sportiv. Totul era sub ba­ghe­ta to­va­răşei care supli­nea şi chi­mia, dar cu care ne distram la ansamblul coral, cântând diverse imnuri, ca "Partid, iubit, îţi mul­ţumim!" şi "Soarele şi pionierii". De fel, tovarăşa era educatoare, dar numărul copiilor mici tot scăzuse până când fusese ne­voi­tă să suplinească diverse materii la clasele de şcolari.

Puneam deci în scenă cele mai diverse montaje literar-artistice, care aveau în centru figura blândă, bună şi frumoasă a mamei, dar era obli­gatoriu ca la început să fie o şarjă bine dozată de versuri rimate maiestuos despre prima mamă a ţării, tovarăşa Elena Ceauşescu. În fond, tot o mamă iubitoare e şi ea, adevăr de care nici nu aveam de ce să ne îndoim.

Copiii spuneau poezii însufleţite despre mamele de pretutindeni, despre gratitudinea lor, promiţând să le facă mândre de odrasele lor, ei, care vor deveni negreşit viitorii fii de nădejde ai unei patrii pline de mame, taţi şi plozi binescrescuţi.  

Odată serbarea terminată cu bine, aveam altă grijă. De fapt, era în pararel cu preocuparea pentru recitat. Mă  frământam ce cadou să îi cumpăr mamei de 8 Martie, căci eu credeam sincer în ziua ei. Îm­preună cu fratele mai mic ne scotoceam imaginaţia şi găseam tot felul de cadouri numai bune de dat. Dar, când ne scotoceam şi puş­cu­li­ţele, observam cu mirare că nu ne ajung banii. Aşa că ne rezumam la o pastă de dinţi şi nişte zambile din grădina proprie. Mama se prefăcea foarte încântată de cadou, iar noi eram şi mai încântaţi. Dar cel mai greu era cu tovarăşele. Slavă Domnului, că nu a venit moda ca­dou­rilor complicate şi costisitoare de­cât mai târziu. În primii ani, le dă­deam doar flori şi mărţişoare mai speciale, că de 1 Martie le dădeam unele mai simple. Odată, un copil, şi-a trântit mărţişorul pe catedră şi a spus, uşurat de sarcină: "Am adus!". Biata învăţătoare s-a simţit prost şi i-a returnat mărţişorul, dar gestul a cam complicat relaţia elev-în­văţătoare. Cea mai frumoasă clipă de 8 Martie era atunci când to­va­răşa noastră dirigintă pleca cu pieptul plin de decoraţii înnodate cu fire albe şi roşii, iar noi ur­mă­ream cu atenţie dacă mărţişorul fiecăruia dintre noi era la loc de cinste. Braţele pline de flori ale tova­ră­şelor profesoare făceau febră până la staţia din care autobuzul le du­cea spre apartamentele lor din ora­şul Buzău. Acolo, la oraş, visam şi noi să ajungem într-o bună zi, când vom fi mari, dacă vom învăţa foarte bine. Dacă nu, urma să ne "mă­nânce" sapa!