Maricica Puică s-a oprit din alergare la 39 de ani

În luna iunie 1989, campioana olimpică şi mondială Maricica Puică, una dintre figurile emblematice ale atletismului românesc, a decis să se retragă din activitatea competiţională. Avea 39 de ani, o vârstă respectabilă pentru un sportiv de înaltă performanţă, dintre care 24 îi petrecuse pe terenurile de atletism.

La iniţiativa regretatei Lia Manoliu, pe atunci vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român, în onoarea sa a fost organizată o festivitate de retragere emoţionantă, care a avut loc la Piteşti, cu ocazia Campionatelor Naţionale.

Despre acest moment, care a marcat finalul unei cariere de excepţie, Maricica Puică îşi aminteşte: "Am primit o mulţime de cupe şi plachete de la federaţie, de la cluburile Olimpia, la care eram legitimată, Steaua şi Dinamo, pe care le păstrez şi azi în vi­trina mea cu trofee. Am trăit un moment de mare bucurie, dar şi de tristeţe în acelaşi timp, pentru că în astfel de clipe îţi dai seama că ai îmbătrânit. De fapt, eu nu am vrut să mă retrag atunci, deşi aveam 39 de ani. Simţeam că mai pot alerga câţiva ani, dar am fost forţată să renunţ din cauza accidentărilor. Cu un an înainte, la Jocurile Olimpice de la Seul, am suferit o ruptură fibrilară în seriile la 3.000 de metri şi a trebuit să abandonez.

A fost un moment greu, îmi venea să mă las, dar am hotărât împreună cu soţul şi antrenorul meu, Ion Puică, să mai continuăm, pentru că doream să mă retrag cu fruntea sus, ceea ce însemna o medalie la o competiţie importantă. Iar această competiţie a fost Campionatul European în sală de la Haga, din primăvara anului 1989, la care am câştigat medalia de bronz la 3.000 de metri. Cred că aş fi putut obţine un rezultat mai bun dacă accidentarea de la Olimpiadă nu ar fi recidivat chiar în finală. Am trecut linia de sosire într-un picior, dar măcar aveam medalia pe care mi-o dorisem", povesteşte Maricica Puică.

Momentul de vârf al carierei sale, aşa cum ea însăşi recunoaşte, a fost Olimpiada de la Los Angeles, din 1984, la care a cucerit o medalie de aur şi una de bronz. Atunci ea a câştigat cursa de 3.000 de metri, în care a reuşit să o învingă pe Mary Decker, dublă campioană mondială în 1983 şi marea speranţă a atletismului american, pentru ca după doar câteva zile să-şi adjudece bronzul în proba de 1.500 de metri.

"Anul 1984 a fost extraordinar pentru mine. Mai întâi, am devenit campioană mondială la cros, culmea, tot pe pământ american, la East Rutherford, un rezultat neaşteptat pentru mulţi, deoarece veneam după o accidentare serioasă, o ruptură de ligamente suferită pe terenul de baschet. A urmat Olimpiada, cu aurul la 3.000 de metri şi bronzul la 1.500 de metri. Şi acum cred că aş fi putut să câştig două medalii de aur, dar ame­ricanii au alcătuit programul în aşa fel ca nimeni să nu poată alerga ambele probe. Eu, totuşi, am făcut-o. Au fost patru zile de concurs infernale, fără pauză. Dacă aş fi avut măcar o jumătate de zi de odihnă, cred că aş fi fost prima şi la 1.500 de metri", rememorează fosta mare campioană.

După Jocurile Olimpice, Fred Lebow, un american de origine română care a fost iniţiatorul celebrului maraton de la New York, i-a oferit Maricicăi Puică două milioane de dolari ca să rămână în SUA şi să concureze acolo. A refuzat, aşa cum a făcut şi cu alte oferte similare pe care le primise din Grecia şi din Germania, de teamă ca aceia de acasă să nu aibă de suferit, dar şi pentru că ar fi trebuit să aştepte cinci ani până să obţină cetăţenia americană.

Maricica Puică a avut o carieră atipică, marile sale victorii venind târziu, la vârsta la care alte atlete spuseseră de mult adio sportului de performanţă. A fost selecţionată de antrenorul Ion Puică la un cros şcolar, în 1965, trei ani mai târziu fiind cooptată pentru prima oară în lotul naţional.

Cel dintâi succes major l-a obţinut abia în 1978, când a cucerit o medalie de aur, cu echipa, şi una de bronz, la individual, la Campionatele Mondiale de cros. Acela a fost momentul descătuşării, pentru că de atunci performanţele au venit una după alta, până în momentul retragerii.

"Am ajuns să câştig medalii atât de târziu pentru că în federaţie erau oameni «binevoitori», care doreau să ne desfiinţeze. Pe mine, ca sportivă, şi pe soţul meu, ca antrenor. Eram consideraţi periculoşi, ni se puneau tot timpul piedici. Munceam un an întreg şi nu primeam decât un concurs în străinătate. A fost greu până am răzbit prima dată, dar după ce am demonstrat de ce suntem în stare nu au mai avut ce să ne facă", îşi aminteşte fără plăcere campioana olimpică din 1984.

După Re­voluţie, Maricica Puică şi soţul ei au antrenat cu succes câţiva ani în Spania. Astăzi, singura legătură pe care marea atletă o mai are cu sportul care i-a adus celebritatea este aceea de membru în Comisia de femei din cadrul federaţiei de specialitate.