"Materialiceşte", scrisoarea n-a existat

Când l-am intervievat pe Corneliu Mănescu se împlinise un deceniu de la difuzarea "Scrisorii celor şase". Discutând despre ea, i-am spus că într-un interviu anterior (reeditat de Editura Compania, în 2006, cu titlul "Partea lor de adevăr") Alexandru Bârlădeanu afirmase că "materialiceşte" nu a existat acea scrisoare ("Nu a fost adică nici o hârtie pe care să o fi semnat cei care s-au numit semnatarii ei", zisese el.)

"Scrisoarea a fost un «gentleman-agrement» – o înţelegere, a confirmat Corneliu Mănescu sur­prin­ză­toa­rea (pentru mine) afirmaţie a lui Bârlădeanu. Nu a existat un text cu semnăturile noastre pe el. Textul adus de Apostol trebuia refăcut în funcţie de observaţiile aduse. Avuse­se loc un congres pe tema dreptu­ri­lor omului şi Apostol a dat textul lui Brucan."

Fostul ministru de Externe al Ro­mâniei şi preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni ONU l-a confirmat pe Alexandru Bârlădeanu şi în afir­ma­ţia că iniţiatorul protestului nu fuse­se Brucan, ci Gheorghe Apostol. "Pentru mine, iniţiativa aparţine lui Apos­tol, a afirmat Corneliu Mă­nes­cu. Când Apostol a discutat cu mine, eu eram pe locul patru. Adică el dis­cu­tase cu Brucan, cu Bârlădeanu şi cu Pârvulescu. Am fost de acord cu toţi cei pe care mi-i comunicase Apos­tol. Cu Bârlădeanu fusesem în­tot­deauna în relaţii apropiate, cu Brucan lucrasem la o revistă, Dacia Nouă, când mă ocupam de politica externă. Apostol mi-a zis şi de Mir­cea Răceanu. El mi-a spus că e ilegalist."

Ca şi Bârlădeanu, Mănescu nu-l cunoştea personal pe Răceanu. Ha­bar nu avea nici că fostul ilegalist Gri­gore Răceanu era tatăl adoptiv al lui Mircea Răceanu, pe care-l cu­noş­tea ca diplomat de engleză care lucra, pe o funcţie mare, în spaţiul american.  
"Scrisoarea celor şase" apare, după pă­rerea mea, ca un document de mare importanţă, opina, în ultimii săi ani, Corneliu Mănescu. Aş spune că acea scrisoare ce a apărut în martie 1989 a zguduit opinia publică ro­mâ­neas­că. S-au dat, prin ea, foarte multe spe­ranţe oamenilor. Pe plan in­ter­na­ţio­nal a avut un răsunet deosebit. Acestea nu sunt evaluări subiective, per­sonale.

Ziaristul Neculai Con­stan­tin Munteanu, care lucra la Eu­ro­pa Li­beră atunci, a declarat că toţi mi­niş­trii de Externe occidentali care se aflau într-o reuniune la Madrid au ho­tărât să trimită pe cineva la Bu­cu­reşti să intervină în favoarea noastră. Cel care trebuia să vină, din câte cu­nosc, era Hans Dietrich Gencer, dar de ce nu a venit nu ştiu.

După ’89 a so­sit în Ro­mânia. Şi Dumas a fost aici. Au venit să-mi strângă mâna şi să-mi spună că le pare bine că sunt viu... Cei şase puteau să fie mai mulţi. Nu e vorba despre oamenii de pe stradă, ci despre oa­menii politici însemnaţi care gân­deau la fel. Ei au dat înapoi sub di­fe­rite pretexte. Unul zicea «n-am să rezist torturilor»; altul spunea «vom pierde spitalul, medicamen­te­le, o aprovizionare mai lesnicioasă». Au avut dreptate în felul lor. Când în scrisoare s-a inserat acel rând în care se spunea «ne dăm seama că ne ris­căm libertatea sau chiar viaţa» n-a fost o exagerare. Şi nici un gest de frondă. Acolo se spunea adevărul."