x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Militarii ăştia români au împuşcat şi pomul de Crăciun"

0
Autor: Vasile Surcel 10 Dec 2009 - 00:00


17 decembrie 1989. O zi de du­mi­ni­că obişnuită, care ar fi trebuit să fie una la fel ca oricare alta. Şi pentru ma­jo­ritatea românilor aşa a şi fost. Ve­neau sărbătorile şi fiecare se "orienta" cum putea: o ciosvârtă de porc, o da­mi­geană de vin, plus orice altceva care ar fi adus pe masa familiei, fie doar pentru câteva zile, iluzia unui belşug pe cât de dorit, pe atât de iluzoriu.

Asta în cea mai mare parte a ţării. Dar nu şi la Timişoara. Acolo era a doua zi în care întregul oraş era cutre­murat de miş­cări ample de protest pe care noi, cei­lalţi, nici măcar nu le mai credeam po­sibile. Proteste din ce în ce mai ve­he­mente, care aduceau şi pentru res­tul ţării o undă secretă de speranţă.

Apoi, în după-amiaza acelei zile, iadul a coborât asupra tuturor. Deja pre­zen­te pe străzi, forţele de represiune au des­chis focul asupra unor oameni ne­înar­maţi pe care i-au trimis în moar­te. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, ceva mai târziu, câteva zeci de victime au fost trimise în neant: cadavrele lor, furate din spital, au fost incinerate pe ascuns. Iar cenuşa rezultată, pre­schim­bată într-un reziduu anonim, a fost cărată la Popeşti-Leordeni, unde a fost aruncată într-un canal din mij­lo­cul câmpului. În doar câteva ceasuri, toţi acei oameni au dispărut astfel de­finitiv, de parcă nu ar fi existat nici­odată. Unul dintre cei trimişi atunci în nefiinţă a fost Dănuţ Carpăn.


"M-AM SĂTURAT DE ATÂTA SĂRĂCIE"
Dănuţ Carpăn era parchetar, angajat la Trustul de Construcţii din Timişoara. Avea 29 de ani şi era un băiat înalt, blond, simpatizat de toată lumea. S-a căsătorit cu Georgeta în 1986, iar în 1987 li s-a născut băiatul. Foarte mândru de feciorul său, îl lua adeseori pe şantier, unde se lăuda peste tot cu mândreţea de copil. Avea şi de ce: ţâncul semăna cu el, bucăţică ruptă, cum se spune. Era un om vesel şi foarte muncitor.  

Atunci, în 1989, familia Carpăn locuia la bloc într-un apartament pe care-l primise cu un an înainte. Acum, Georgeta recu­noaşte că erau foarte săraci, dar bucuroşi că măcar aveau o casă a lor.

Pasionat de pescuit, Dănuţ abia aş­tepta să-i crească feciorul ca să-l poată lua cu el "pe baltă". A încercat de mai multe ori să fugă din ţară, o dată în 1984 şi de două ori în 1985. Dar de fie­care dată a fost prins de grăniceri. La ul­tima tentativă era deja prieten cu vi­itoarea lui soţie, iar Georgeta îşi amin­teşte că Dănuţ i-a povestit că fusese bătut de grăniceri, care l-au lovit cu pa­turile armelor şi l-au călcat în pi­ci­oa­re.

După ce s-a însurat, Dănuţ a cam renunţat la ideea de a pleca din ţară. Iar după naşterea fiului său a început să muncească pe brânci. Lucra la Trustul de Construcţii, dar şi în afara programului, la diverse "ciubucuri", cum i se spunea pe atunci muncii la negru, angajat de  particulari care aveau nevoie de ajutorul lui. Dar banii nu erau niciodată suficienţi. "De concedii nici nu putea fi vorba", îşi aminteşte acum Georgeta. "Totuşi, eram tineri, parcă nu le simţeam pe toate. Viaţa era grea şi monotonă. Acum, parcă nici nu-mi mai amintesc vreo întâmplare mai deosebită. Ce să spun? Venea 23 August... ieşeam prin oraş, la un mic, la o bere... distracţii mărunte, dar pe atunci contau pentru noi. El muncea mult, dar parcă fără nici un spor. Uneori mă gândesc că, din cauza muncii ăsteia fără sfârşit, nici n-am prea avut timp şi pentru noi.

La 16 decembrie 1989, Dănuţ s-a dus în centrul oraşului, de unde s-a întors impresionat de cele văzute. Poate că şi puţin speriat. Ajuns acasă, i-a povestit nevestei că în centru se trage în oameni şi că a văzut o fată care a fost ucisă chiar sub ochii lui. A doua zi urma să meargă "la o lucrare", la un apartament unde trebuia să termine raşchetarea parchetului. La un mo­ment dat, soţia chiar i-a şi spus că ar fi mai bine să stea acasă, pentru că avea să treacă exact prin zona periculoasă din centrul oraşului. El i-a răs­puns că nu poate face asta, pentru că şi-a dat cuvântul că termină lu­cra­rea, cuvânt pe care nu vrea să-l în­cal­ce. Aşa că, a doua zi, deşi era duminică, s-a dus la client.

Soţia îşi aminteşte şi acum că, după ce el a ajuns în stradă, s-a uitat pe geamul de la bucătărie şi, vă­zându-i mersul drept, aproape mi­lităros, şi-a spus în mintea ei: "Ia uite ce bărbat frumos am". Ajuns acasă la client, Dănuţ şi-a terminat treaba pentru care şi-a primit banii cuveniţi. Bani pe care, în afară de cei daţi pe un bră­duţ pentru pomul de iarnă al co­pilului, nu a mai apucat să-i cheltuiască vreodată.

Pe drumul spre casă s-a întâlnit cu doi colegi. A lăsat bră­du­ţul la unul dintre ei, iar cu celălalt, care avea maşină, a plecat spre centrul oraşului. Au stat foarte puţin, căci, la Piaţa Unirii, mani­fes­ta­ţia era în toi. Motiv pentru care au decis să se întoarcă înapoi, la omul căruia Dănuţ îi lăsase pomul de iarnă. Nu au mai ajuns acolo, pentru că în zonă şi-a făcut apariţia un grup de demonstranţi care mergea spre Calea Ara­dului. S-au alipit şi ei acelui grup, care se ducea spre Facultatea de Agronomie, unde intenţionau să-i cheme şi pe studenţi în oraş. Georgeta îşi amin­­teşte că, după câteva zile, când a aflat toate aceste amănunte, a trăit un sen­­ti­ment de tristeţe sfâşie­toa­re.

Pe Calea Aradului, în zona Uzinei Textile, strada era baricadată de TAB-uri şi de soldaţi. Spre ghinionul lor, cei doi prieteni au ajuns acolo exact în momentul în care Armata a deschis focul asupra civililor. Dănuţ Carpăn a fost împuşcat în burtă. O rană gravă care i-a provocat o hemo­ragie internă masivă, în urma căreia a murit rapid. Şi, după cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, a murit cu ochii deschişi.

În clipa în care militarii au început să tragă asupra mani­fes­tan­ţilor, aceştia s-au împrăştiat care pe unde a putut, în speranţa că vor scăpa neatinşi. Abia mai târziu, când si­tuaţia s-a mai calmat, o femeie a venit lângă Dănuţ, crezând că acesta mai trăieşte. Ea a fost cea care, după ce a văzut că este mort, i-a închis ochii. În orele care au urmat, Georgeta Carpăn nu a ştiut absolut nimic despre soţul ei.

A început să-l caute peste tot. Dar fără nici un rezultat. Abia într-un târziu a aflat că ar fi fost împuşcat. A doua zi a reuşit să afle că în seara trecută, după ce fusese împuşcat, pe Dănuţ îl luase o maşină militară care l-a dus la Spitalul Judeţean. Împreună cu el fu­seseră ridicaţi încă doi răniţi. Operaţi de urgenţă, ambii au scăpat cu viaţă. Însă despre bărbatul ei... nici o veste. Abia după 22 decembrie 1989, a avut şi ea voie să intre în spital. Acolo, jos, la morgă mai erau încă depuse câteva cadavre. S-a dus acolo, dar în scurt timp a trebuit să plece, pentru că i se făcuse rău. A revenit în acel loc sinistru, însoţită de o rudă, împreună cu care a început să-l caute pe Dănuţ. O parte din cadavre erau puse pe mese, altele erau întinse pe jos, direct pe pardoseală. Deşi atunci nu i-a numărat, ea crede că acolo erau depuşi peste

20 de morţi. De omul său... nici urmă. Mai târziu l-a căutat la Cimitirul Săracilor, de unde s-au exhumat mai multe cadavre, dar el nu era nici acolo. Georgeta îşi aminteşte că, pe 23 sau 24 decembrie 1989, s-a dus la procurorul Bălan, care i-a arătat nişte declaraţii, date de medicul de gardă Adrian Moise. Abia acolo a dat de o primă informaţie certă. În declaraţia doctorului era descrisă fidel atât fizionomia, cât şi aspectul hainelor cu care Dănuţ fusese îm­bră­cat în ultima zi din viaţa lui. Tot me­di­cul i-a mai spus că trupul soţului ei s-a numărat prin­tre cele câteva zeci de cadavre care au fost furate şi duse la Crematoriul din Bucureşti. Prin ianua­rie 1990, femeia s-a dus din nou la Spitalul Judeţean, unde existau câţiva saci plini cu haine pătate de sânge, acte şi diverse obiecte persona­le. Dar nici unul dintre ele nu-i apar­ţinuse soţului ei.
Citeşte mai multe despre:   special,   eroii revolutiei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de