Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
17 decembrie 1989. O zi de duminică obişnuită, care ar fi trebuit să fie una la fel ca oricare alta. Şi pentru majoritatea românilor aşa a şi fost. Veneau sărbătorile şi fiecare se "orienta" cum putea: o ciosvârtă de porc, o damigeană de vin, plus orice altceva care ar fi adus pe masa familiei, fie doar pentru câteva zile, iluzia unui belşug pe cât de dorit, pe atât de iluzoriu.
Asta în cea mai mare parte a ţării. Dar nu şi la Timişoara. Acolo era a doua zi în care întregul oraş era cutremurat de mişcări ample de protest pe care noi, ceilalţi, nici măcar nu le mai credeam posibile. Proteste din ce în ce mai vehemente, care aduceau şi pentru restul ţării o undă secretă de speranţă.
Apoi, în după-amiaza acelei zile, iadul a coborât asupra tuturor. Deja prezente pe străzi, forţele de represiune au deschis focul asupra unor oameni neînarmaţi pe care i-au trimis în moarte. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, ceva mai târziu, câteva zeci de victime au fost trimise în neant: cadavrele lor, furate din spital, au fost incinerate pe ascuns. Iar cenuşa rezultată, preschimbată într-un reziduu anonim, a fost cărată la Popeşti-Leordeni, unde a fost aruncată într-un canal din mijlocul câmpului. În doar câteva ceasuri, toţi acei oameni au dispărut astfel definitiv, de parcă nu ar fi existat niciodată. Unul dintre cei trimişi atunci în nefiinţă a fost Dănuţ Carpăn.
"M-AM SĂTURAT DE ATÂTA SĂRĂCIE"
Dănuţ Carpăn era parchetar, angajat la Trustul de Construcţii din Timişoara. Avea 29 de ani şi era un băiat înalt, blond, simpatizat de toată lumea. S-a căsătorit cu Georgeta în 1986, iar în 1987 li s-a născut băiatul. Foarte mândru de feciorul său, îl lua adeseori pe şantier, unde se lăuda peste tot cu mândreţea de copil. Avea şi de ce: ţâncul semăna cu el, bucăţică ruptă, cum se spune. Era un om vesel şi foarte muncitor.
Atunci, în 1989, familia Carpăn locuia la bloc într-un apartament pe care-l primise cu un an înainte. Acum, Georgeta recunoaşte că erau foarte săraci, dar bucuroşi că măcar aveau o casă a lor.
Pasionat de pescuit, Dănuţ abia aştepta să-i crească feciorul ca să-l poată lua cu el "pe baltă". A încercat de mai multe ori să fugă din ţară, o dată în 1984 şi de două ori în 1985. Dar de fiecare dată a fost prins de grăniceri. La ultima tentativă era deja prieten cu viitoarea lui soţie, iar Georgeta îşi aminteşte că Dănuţ i-a povestit că fusese bătut de grăniceri, care l-au lovit cu paturile armelor şi l-au călcat în picioare.
După ce s-a însurat, Dănuţ a cam renunţat la ideea de a pleca din ţară. Iar după naşterea fiului său a început să muncească pe brânci. Lucra la Trustul de Construcţii, dar şi în afara programului, la diverse "ciubucuri", cum i se spunea pe atunci muncii la negru, angajat de particulari care aveau nevoie de ajutorul lui. Dar banii nu erau niciodată suficienţi. "De concedii nici nu putea fi vorba", îşi aminteşte acum Georgeta. "Totuşi, eram tineri, parcă nu le simţeam pe toate. Viaţa era grea şi monotonă. Acum, parcă nici nu-mi mai amintesc vreo întâmplare mai deosebită. Ce să spun? Venea 23 August... ieşeam prin oraş, la un mic, la o bere... distracţii mărunte, dar pe atunci contau pentru noi. El muncea mult, dar parcă fără nici un spor. Uneori mă gândesc că, din cauza muncii ăsteia fără sfârşit, nici n-am prea avut timp şi pentru noi.
La 16 decembrie 1989, Dănuţ s-a dus în centrul oraşului, de unde s-a întors impresionat de cele văzute. Poate că şi puţin speriat. Ajuns acasă, i-a povestit nevestei că în centru se trage în oameni şi că a văzut o fată care a fost ucisă chiar sub ochii lui. A doua zi urma să meargă "la o lucrare", la un apartament unde trebuia să termine raşchetarea parchetului. La un moment dat, soţia chiar i-a şi spus că ar fi mai bine să stea acasă, pentru că avea să treacă exact prin zona periculoasă din centrul oraşului. El i-a răspuns că nu poate face asta, pentru că şi-a dat cuvântul că termină lucrarea, cuvânt pe care nu vrea să-l încalce. Aşa că, a doua zi, deşi era duminică, s-a dus la client.
Soţia îşi aminteşte şi acum că, după ce el a ajuns în stradă, s-a uitat pe geamul de la bucătărie şi, văzându-i mersul drept, aproape milităros, şi-a spus în mintea ei: "Ia uite ce bărbat frumos am". Ajuns acasă la client, Dănuţ şi-a terminat treaba pentru care şi-a primit banii cuveniţi. Bani pe care, în afară de cei daţi pe un brăduţ pentru pomul de iarnă al copilului, nu a mai apucat să-i cheltuiască vreodată.
Pe drumul spre casă s-a întâlnit cu doi colegi. A lăsat brăduţul la unul dintre ei, iar cu celălalt, care avea maşină, a plecat spre centrul oraşului. Au stat foarte puţin, căci, la Piaţa Unirii, manifestaţia era în toi. Motiv pentru care au decis să se întoarcă înapoi, la omul căruia Dănuţ îi lăsase pomul de iarnă. Nu au mai ajuns acolo, pentru că în zonă şi-a făcut apariţia un grup de demonstranţi care mergea spre Calea Aradului. S-au alipit şi ei acelui grup, care se ducea spre Facultatea de Agronomie, unde intenţionau să-i cheme şi pe studenţi în oraş. Georgeta îşi aminteşte că, după câteva zile, când a aflat toate aceste amănunte, a trăit un sentiment de tristeţe sfâşietoare.
Pe Calea Aradului, în zona Uzinei Textile, strada era baricadată de TAB-uri şi de soldaţi. Spre ghinionul lor, cei doi prieteni au ajuns acolo exact în momentul în care Armata a deschis focul asupra civililor. Dănuţ Carpăn a fost împuşcat în burtă. O rană gravă care i-a provocat o hemoragie internă masivă, în urma căreia a murit rapid. Şi, după cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, a murit cu ochii deschişi.
În clipa în care militarii au început să tragă asupra manifestanţilor, aceştia s-au împrăştiat care pe unde a putut, în speranţa că vor scăpa neatinşi. Abia mai târziu, când situaţia s-a mai calmat, o femeie a venit lângă Dănuţ, crezând că acesta mai trăieşte. Ea a fost cea care, după ce a văzut că este mort, i-a închis ochii. În orele care au urmat, Georgeta Carpăn nu a ştiut absolut nimic despre soţul ei.
A început să-l caute peste tot. Dar fără nici un rezultat. Abia într-un târziu a aflat că ar fi fost împuşcat. A doua zi a reuşit să afle că în seara trecută, după ce fusese împuşcat, pe Dănuţ îl luase o maşină militară care l-a dus la Spitalul Judeţean. Împreună cu el fuseseră ridicaţi încă doi răniţi. Operaţi de urgenţă, ambii au scăpat cu viaţă. Însă despre bărbatul ei... nici o veste. Abia după 22 decembrie 1989, a avut şi ea voie să intre în spital. Acolo, jos, la morgă mai erau încă depuse câteva cadavre. S-a dus acolo, dar în scurt timp a trebuit să plece, pentru că i se făcuse rău. A revenit în acel loc sinistru, însoţită de o rudă, împreună cu care a început să-l caute pe Dănuţ. O parte din cadavre erau puse pe mese, altele erau întinse pe jos, direct pe pardoseală. Deşi atunci nu i-a numărat, ea crede că acolo erau depuşi peste
20 de morţi. De omul său... nici urmă. Mai târziu l-a căutat la Cimitirul Săracilor, de unde s-au exhumat mai multe cadavre, dar el nu era nici acolo. Georgeta îşi aminteşte că, pe 23 sau 24 decembrie 1989, s-a dus la procurorul Bălan, care i-a arătat nişte declaraţii, date de medicul de gardă Adrian Moise. Abia acolo a dat de o primă informaţie certă. În declaraţia doctorului era descrisă fidel atât fizionomia, cât şi aspectul hainelor cu care Dănuţ fusese îmbrăcat în ultima zi din viaţa lui. Tot medicul i-a mai spus că trupul soţului ei s-a numărat printre cele câteva zeci de cadavre care au fost furate şi duse la Crematoriul din Bucureşti. Prin ianuarie 1990, femeia s-a dus din nou la Spitalul Judeţean, unde existau câţiva saci plini cu haine pătate de sânge, acte şi diverse obiecte personale. Dar nici unul dintre ele nu-i aparţinuse soţului ei.
Citește pe Antena3.ro
