Mujahedinii i-au trimis acasă pe soldaţii Armatei Roşii

În ziua de 15 februarie 1989, Moscova anunţa oficial că ultimele con­tingente sovietice părăsiseră Afga­nistanul. După zece ani de ocupaţie, Armata Roşie se retrăsese fără glorie dintr-o aventură falimentară, lăsând în urmă o ţară devastată şi un bilanţ tragic: peste un milion de morţi şi vreo şapte milioane de refugiaţi.

După reţeta clasică a Războiului Rece, afganii fuseseră carnea de tun a unui conflict prin interpuşi, pioni în ma­rea confruntare geostrategică dintre SUA şi URSS. Un conflict ce a destabilizat grav întreaga regiune şi ale cărui consecinţe explozive continuă să se ma­nifeste şi azi.

Pentru URSS, costurile războiului din Afganistan s-au dovedit greu de suportat. Într-un deceniu de ocupaţie, circa 620.000 de militari sovietici au luptat pe acest front îndepărtat din Asia Centrală. Dintre aceştia, peste 15.000 nu s-au mai întors niciodată acasă, fiind ucişi sau daţi dispăruţi. Numărul răniţilor a depăşit 53.000.

Mai primejdioase decât orice ina­mic, clima nesănătoasă şi absenţa unor condiţii elementare de igienă au făcut ravagii printre ocupanţi. Au fost înregistrate peste 415.000 de îm­bol­nă­viri, cele mai frecvente fiind ca­zurile de hepatită infecţioasă şi de febră tifoidă.

Nici pagubele materiale nu erau de neglijat pentru responsabilii de la Moscova. Între decembrie 1979 şi fe­bruarie 1989, Armata Roşie a pierdut în Afganistan 118 avioane, 333 de elicoptere, 147 de tancuri, dar şi 11.369 de camioane şi de cisterne.

În aceeaşi perioadă de timp, peste un milion de afgani au fost ucişi. Numărul răniţilor, majoritatea civili, depăşea 4 milioane. Regiuni întregi fuseseră, practic, depopulate. Oraşul Kandahar, al doilea ca mărime al ţării, avea la începutul războiului 200.000 de locuitori. Numai 25.000 su­pra­vie­ţuiseră la sfâşitul anului 1987. Apoi mai era şi problema re­fu­giaţilor. Circa şapte milioane de af­ga­ni îşi părăsiseră agoniseala de-o viaţă, încercând să se salveze din calea pri­mejdiilor.

Dintre aceştia, cinci milioane fugiseră în străinătate, stabilind un tragic record în materie. La sfârşitul anilor ’80, jumătate din refugiaţii din întreaga lume provenea din Afganistan. Cei rămaşi în ţară încercau să su­pra­vieţuiască nu numai confruntărilor armate, ci şi sărăciei celei mai crunte.  

Şi totuşi, Moscova înţelesese de mult că nu poate câştiga războiul din Af­ga­nistan. Imediat după instalarea sa la Kremlin, Mihail Gorbaciov încercase să tranşeze problema în forţă, suplimentând efectivele sovietice. Anul 1985 a fost, de altfel, cel mai sângeros din istoria acestei campanii. Rezultatele nu s-au ridicat însă la înălţimea aşteptărilor. Aşa că Moscova a început să caute soluţii pentru o retragere cât mai puţin umilitoare. Aceasta a început la 15 mai 1988 şi s-a terminat exact nouă luni mai târziu.

Rădăcinile conflictului
În ciuda uriaşei desfăşurări de for­ţe, ocupaţia sovietică nu a reuşit să pu­nă capăt revoltelor unei populaţii or­ganizate pe structuri tribale, extrem de ostilă oricăror tentative de schimbare a regulilor şi ierarhiilor arhaice.

Schimbări abrupte începuseră în Afganistan încă din 1973, o dată cu detronarea Regelui Mohammad Za­hir Shah. După o domnie de patru de­cenii, acesta fusese în­lă­turat de la pu­te­re de vărul său, Mohammad Daoud Khan, fost prim-ministru între 1954 şi 1963. Monarhia a fost abrogată. Re­for­mele economice şi sociale ale noului guvern au eşuat însă lamentabil. În ciu­da unei represiuni violente, un par­tid marxist – PDPA – câştiga tot mai mult teren. Mai ales în rândurile Armatei. În aprilie 1978, o lovitură de stat mi­li­­tară a pus capăt regimului lui Daoud Khan, executat împreună cu fami­lia sa. Puterea a fost preluată de Muhammad Taraki, secretarul ge­ne­ral al PDPA. Acesta a devenit pre­şe­dinte şi prim-ministru al recent proclama­tei Republicii Democra-tice Afganis­tan. Susţinut de Moscova, Taraki a de­ma­rat un amplu proces vizând mo­der­nizarea societăţii afgane, aflată încă în plin feuda­lism. Ini­ţiativele sale s-au lovit însă de rezistenţa acerbă a clanurilor, omnipotente mai ales în zonele rurale ale ţării. Noile legi cu privire la că­să­torie, dar mai ales reformele agrare loveau direct în interesele căpete­niilor locale.

În vara lui 1978, o garnizoană din regiunea Nuristan a fost atacată de rebeli. Până la sfârşitul anului, între­gul Afganistan era cuprins de febra războiului civil. Replica autorităţilor centrale a fost extrem de dură. În de­curs de un an şi jumătate, circa 27.000 de deţinuţi politici au fost executaţi numai în închisoarea Pulecharkhi. Mulţi dintre liderii elitelor tra­di­ţi­o­nale au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate, mai ales în Pakistan. Vi­o­len­ţa represiunii a alimentat ostilita­tea populaţiei faţă de guvernul mar­xist de la Kabul. Focarele de re­vol­tă s-au extins şi în marile oraşe. Cei 360.000 de militari ai armatei afgane de­veniseră insuficienţi pentru a re­ins­taura ordinea. Încă din primăvara lui 1979, Cabinetul Taraki a început să ceară insistent ajutorul Uniunii So­vietice. La începutul lui iulie, Moscova a trimis câteva detaşamente speciale cu misiunea de a securiza bazele aeriene de la Bagram şi Shindand şi de a proteja gu­vernul de la Kabul. Bodyguarzii so­vietici ai preşedintelui Taraki nu au intervenit însă în septembrie 1979, când acesta a fost îm­puşcat mortal în timpul unei lovituri de palat condusă chiar de adjunctul său, vicepremierul Hafizullah Amin.

Noua schimbare de putere nu a liniştit cu nimic situaţia din Afga­nistan. Dimpotrivă. Regimul Amin se confrunta şi cu o schismă profundă în interiorul partidului de gu­ver­nă­mânt, PDPA. Apelurile către Moscova deveneau din ce în ce mai disperate. De data aceasta, au­to­rităţile de la Ka­bul nu mai cereau doar sprijin punctual, ci o amplă ofensivă militară.

După luni de ezitări, Kremlinul s-a hotărât să intervină. Invazia sovietică în Afganistan a început la 25 decembrie 1979. Fără să-şi dea seama, liderii de la Moscova intrau într-o capcană întinsă abil de
Washington.

Capcana afgană, CIA şi operaţiunea "Cyclone"
În Afganistan, forţele sovietice au descoperit o rezistenţă mult mai bine organizată şi înarmată decât anticipaseră iniţial. Rebelii beneficiau de susţinerea discretă, dar intensă a Statelor Unite.
În logica războiului rece, orice ina­mic al Kremlinului devenea un po­ten­ţial aliat pentru Washington. Aşa se face că americanii au mobilizat re­surse importante în sprijinul "mujahedinilor" afgani. Le-au tri­mis bani, armament, dar şi voluntari racolaţi din întreaga lume ara­bă.

Multă vreme, istoria oficială a consemnat că Statele Unite s-au im­plicat indirect în Afganistan doar ca reacţie la invazia sovietică. Realitatea a fost însă cu totul alta. Serviciile secrete ame­ricane ajutau deja rezistenţa af­gană cu şase luni îna­inte de in­tervenţia Armatei Roşii. O măr­tu­ri­seşte în memoriile sale chiar Robert Gates, actualul secretar al Apărării, care era la acea vreme director al CIA.

Încă de la 3 iulie 1979, preşedintele Jimmy Carter autorizase finanţarea gherilelor anticomuniste din Afga­nistan, dar şi operaţiuni clandestine de propagandă împotriva regimului marxist de la Kabul.

În realitate, invazia sovietică ser­vea perfect planurile Washingtonului, avea să dezvăluie, la aproape două decenii de la evenimente, le­gendarul Zbigniew Brzezinski. Consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter a explicat în 1998 pentru Le Nouvel Observateur: "Nu i-am obligat pe ruşi să intervină, dar am sporit în mod deliberat probabilităţile să o facă".

Cum anume? Sprijinind recru­descenţa fundamentalismului isla­mic la graniţele URSS. Moscova nu putea rămâne indiferentă în faţa acestui fenomen. Nestăvilit la timp, el se putea extinde rapid în interio­rul republicilor sovietice cu populaţie majoritar musulmană. Brze­zinski şi-a amintit că, în ziua în care trupele Armatei Roşii au pătruns în Afganistan, i-a scris preşedintelui Carter: "Avem acum şansa să-i dăm Uniunii Sovietice propriul război din Vietnam". Strategii de la Washington intui­seră corect. Aventura afgană a contribuit semnificativ la declinul URSS. Dar planul lui Brze­zinski avea să se întoarcă, mai târ­ziu, împotriva intereselor americane.

Fundamentalismul islamic, în­curajat şi speculat de SUA în anii 1980, nu a dispărut o dată cu re­tragerea sovietică. Iar mulţi dintre "lup­tă­torii pentru libertate" antrenaţi de CIA în cadrul faimoasei Operaţiuni Cyclone au devenit, un deceniu mai târziu, terorişti pri­mejdioşi. Cel mai cunoscut dintre ei este, cu siguranţă, Osama ben Laden.