x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

N-au ştiut că vor fi eroi

0
Autor: Vasile Surcel 25 Sep 2009 - 00:00
N-au ştiut că vor fi eroi /Reuters


Sfârşitul lunii Decembrie 1989, perioadă marcată de cele mai dramatice evenimente care au zguduit România în ultimele câteva decenii. O perioadă de haos în care, fără să fie atacată de oşti străine, ţara întreagă a fost răvăşită de convulsiile unui veritabil război. Un război intern ciudat care şi-a luat tributul de sânge şi a lăsat în urma lui o brazdă groasă de moarte şi su­ferinţă.

Apoi, în anii care au urmat, organele de anchetă au întocmit tot fe­lul de statistici, care de care mai dramatice. Statistici care au scos la iveală că în cursul acelor evenimente cumplite şi-au pierdut viaţa 1.104 oameni, iar alţi 3.352 au fost ră­niţi. Stabilită tot în cursul an­chetelor, "cronologia" morţii este şi ea deosebit de interesantă. Dintre de­­cese, 162 s-au produs înainte de 22 De­cembrie. Restul, de 942, au fost înregistrate după fuga lui Ceau­şescu, pe fondul isteriei "Tero­riş­tilor", declanşată exact în mo­mentele în care toţi speram că pa­cea avea să se aştearnă asupra întregii ţări.

La fel a fost şi în cazul răniţilor: până în după-amiaza de 22 decembrie s-au înregistrat 1.107, iar în zilele şi în nopţile următoare, restul de 2.245. În general, victimele au fost oameni obişnuiţi, civili şi militari care, cel puţin la începutul confruntărilor, nici nu au ştiut că fac parte din scenariul unei "Revoluţii". A fost o perioadă cum­plită, la capătul căreia morţii au umplut cimitirele, iar răniţii au ajuns prin spitale, de unde cei mai mulţi au ieşit marcaţi pentru tot restul vieţii. Ceva mai târziu, printre noi şi-a făcut apariţia o nouă categorie de români: Eroii Revoluţiei.

Conform definiţiilor clasice, eroi sunt persoa­nele care "se disting prin vitejie şi curaj excep­ţional în războaie ori în împrejurări deosebit de grele". Dar şi "ostaşii căzuţi pe câmpul de luptă". Morţii şi răniţii Revoluţiei se înscriu, în majoritatea lor, în acest paragraf de dicţionar. Cu timpul, rangul eroic de nobleţe acordat re­voluţionarilor a început să fie confirmat prin tot soiul de acte oficiale. Iar asta a fost doar începutul.

În cele do­uă decenii care au trecut de atunci, alături de eroii adevăraţi, adică morţii şi răniţii, au apărut alte mii şi zeci de mii de "posesori de certificate". Unii dintre aceştia, chiar dacă nu au suferit vreo traumă gra­vă care să le fi pus viaţa în pericol, au participat totuşi cu adevărat la confrun­tările armate care au dus la pră­buşirea regimului comunist. Alţii, foarte mulţi şi ei, au obţinut "ţi­dulele" oficiale care le acordau acest titlu, dimpreună cu o serie de avantaje de natură materială, doar pentru că atunci, cândva, au trecut întâmplător printr-un loc legat de Revoluţie. Ori poate nici pentru atât.

Iar asta a fost doar o faţetă a fenomenului. Pentru că, de la un timp încoace, Moartea şi Eroismul s-au "democratizat" şi au început să fie împărţite, în mod egal, între victime şi călăi. Prin ţară, în cimitirele dedicate special Eroilor Revoluţiei, civilii ucişi atunci îşi dorm somnul de veci sub lespezile unor morminte vecine cu cele care îi adăpostesc pe militarii  care, aflaţi de cealaltă parte a baricadei, au tras în protestatari, după care au fost şi ei răpuşi în acele zile dramatice. Acum, victime şi călăi, toţi la un loc, sunt eroii uneia şi aceleiaşi Revoluţii, ale cărei rădăcini nu au fost nici până acum clarificate şi descifrate pe deplin.

Dar oricum ar fi şi din orice unghi i-am privi, Eroii Revoluţiei se bucură de respectul nostru. Respect pentru nişte oameni care nu au căutat cu tot dinadinsul să devină eroi. Care n-au ieşit în stradă cu gândul că peste câteva clipe ori peste câteva ceasuri aveau să moară eroic. Cu siguranţă că toţi şi-au dorit să trăiască. Cum la fel de sigur este că nici supravieţuitorii nu şi-au dorit să ajungă pe paturile spitalelor, răniţi şi schilodiţi de gloanţele pornite din armele "alor noştri". Dar totuşi au ajuns. An­chetele întinse de-a lungul anilor i-au descris în fel şi chip.

Majoritatea lor, şi ne referim aici la civili, au ieşit în stradă hotărâţi să arate că nu mai suportă un regim politic pe cât de opresiv, pe atât de ineficient şi incapabil să le ofere vreun viitor. Au ştiut la ce pericole se expun? Probabil că, într-o oarecare măsură, da: majoritatea lor erau la curent cu ceea ce se petrecuse deja la Timişoara. Dar, după cum se ştie, în asemenea cazuri toţi ne punem nădejdea în steaua noastră norocoasă şi credem cu tărie, aşa cum probabil au crezut şi ei, că întotdeauna "mor ceilalţi, nu noi înşine".

Majoritatea lor au fost nişte oameni obişnuiţi, care se săturaseră însă de binefacerile Epocii de Aur. Alţii au devenit eroi din întâmplare, doar pentru că s-au aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Desigur, nici unul dintre ei nu a plecat de acasă hotărât să moară eroic. La fel ca şi soldaţii care pleacă pe front, indiferent de vârsta lor, şi ei şi-au dorit să trăiască. Şi nici unul dintre ei nu a căutat Moartea cu tot dinadinsul. Dar Moartea i-a găsit atunci pe ei.

Acum, după 20 de ani de la acele momente cumplite, noi, cei care am beneficiat într-un fel sau altul de pe urma jertfei lor, am cam început să-i uităm. Şi nu ne mai amintim de ei decât la sfârşitul fiecărui an, când politicienii şi reprezentanţii autorităţilor locale se înghesuie prin cimitire şi le acoperă mormintele cu flori şi cu vorbe din ce în ce mai meşteşugite, dar din ce în ce mai goale de conţinut. Tot mai îndepărtaţi de noi, ei devin, de la un an la altul, nişte efigii la fel de reci ca lespezile de marmură care le acoperă mormintele.

Şi, totuşi, cine au fost Eroii Revoluţiei? Ce şi-au dorit şi cum şi-au visat ei viitorul? Cum şi-au trăit ultimele luni sau ultimele clipe de viaţă? Sunt întrebări fireşti, al căror răspuns nu mai poate fi dat acum decât de amintirile celor care le-au fost aproape. Amintiri împletite într-o lume de vis şi tristeţe, singura în care ei mai trăiesc cu adevărat. Acum, după două decenii de la acele vremuri drama­tice, ne facem o datorie de onoare ca, pornind de la urmele inefabile înscrise în memorie, să-i mai aducem pe Eroi încă o dată la viaţă.
Citeşte mai multe despre:   special,   eroii revolutiei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de