Naţionala de handbal a ocupat locul trei la Campionatul Mondial grupa B

În anii ’80, handbalul românesc începuse deja să-şi piardă din strălucire. De patru ori campioană mondială între 1961 şi 1974, naţio­nala masculină se menţinea încă în rândul celor mai bune echipe ale lumii, era o prezenţă constantă la turneele finale mondiale, dar nu mai reuşea să se apropie de podium.

Clasarea pe locul 9 la CM din 1986 a reprezentat cel mai slab rezultat înregistrat până atunci, care a avut drept consecinţă re­trogradarea în al doilea eşalon va­loric. Ocazia reabilitării a reprezentat-o Campionatul Mondial grupa va­lorică B, care s-a desfăşurat în a doua jumătate a lunii februarie 1989 în Franţa. Competiţia a adunat la start 16 echipe, dintre care primele şase clasate urmau să se califice în grupa A, al cărei turneu final era programat în 1990 în Cehoslovacia. Sarcina readucerii echipei în elita mondială şi-au asumat-o antrenorii Cornel Oţelea şi Ghiţă Licu, care au apelat la jucători consacraţi, printre care Alexandru Buligan, Vasile Stângă, Marian Dumitru, Dumitru Ber­be­ce, Adrian Ghimeş sau Cornel Du­rău. Aproape toţi erau legitimaţi la cele două cluburi fanion ale spor­tului românesc, Steaua şi Dinamo, singurul "intrus" fiind Maricel Voinea, de la Minaur Baia Mare. Startul competiţiei a fost perfect pentru români, care au câştigat toate meciurile din grupa preliminară, disputate la Cherbourg: 25-16 cu Kuweit, 25-21 cu Bulgaria şi 23-21 cu Elveţia. Echipa s-a mutat apoi la Strasbourg, unde a mai disputat trei meciuri în grupa semifinală: 36-22 cu Olanda, 21-23 cu RF Germania şi 16-16 cu Elveţia. În urma acestor rezultate, România s-a clasat pe locul secund în grupă şi a jucat apoi cu Spania pentru medalia de bronz. Deşi a lipsit miza, pentru că ambele echipe îşi asiguraseră deja calificarea în grupa A, trico­lorii au tratat meciul cu seriozitate, impunându-se cu scorul de 31-24. "N-a fost deloc uşor, pentru că am întâlnit echipe foarte puternice. Procesul de întinerire a lotului, început cu un an înainte, trebuie continuat în aşa fel încât, dacă va fi posibil, la Campionatul Mondial din 1990, România să pre­zinte o echipă remaniată. Jucătorii cu experienţă, capabili şi mai ales dornici de efort, vor fi solicitaţi în continuare", a declarat la revenirea în ţară antrenorul Cornel Oţelea.

Vasile Stângă, unul dintre cei mai buni handbalişti români din toate timpurile, îşi aduce aminte: "RF Germania, Elveţia sau Polonia erau adversari foarte tari pe vremea aceea. Noi încă nu pierduserăm contactul cu handbalul mare şi am vrut să demonstrăm că ceea ce s-a întâmplat în 1986 a fost doar un accident. La ce jucători aveam atunci, totul a fost o simplă forma­litate, nu puteam să ratăm calificarea. Cred că generaţia aceea ar fi făcut şi azi faţă cu brio în confrun­tările internaţionale".

Pentru Vasile Stângă, 1989 a fost un an foarte bun pe toate planurile. A câştigat un nou titlu naţional cu Steaua, a jucat finala Cupei Campionilor Euro­peni, iar apoi şi-a văzut împlinit visul de a se transfera la o echipă puternică din stră­i­nă­tate. "Pe atunci, doar ca o excepţie, sportivii erau lăsaţi să joace în Occident. Noi, handbaliştii, eram bine cotaţi, veneau oferte pentru noi, dar cluburile străine ştiau că nu ni se dă drumul, aşa că nu insistau prea mult. În vara lui 1989 am fost ofertat de echipa spaniolă Avidesa Valencia. M-am dus în audienţă la generalul Ion Coman, care răspundea de armată, şi i-am explicat care este situaţia. Probabil a ţinut cont că aveam 32 de ani şi că îmi făcusem datoria faţă de handbalul românesc, aşa că l-a sunat pe colonelul Gavrilă, comandantul clu­bu­lui Steaua, şi i-a spus să-mi dea drumul. Nu am plecat singur la Valencia, ci împreună cu colegul meu de naţională, Maricel Voinea. Noi am fost singurii handbalişti pe care i-au lăsat atunci să plece în străinătate", rememorează actualul antrenor al echipei Pandurii Târgu-Jiu. Cum transferul lui Stân­gă s-a realizat prin Federaţia Ro­mâ­nă de Handbal, clubul Steaua nu numai că a rămas fără jucător, dar nici nu s-a ales cu vreun ban. Mai mult, legea prevedea ca jucătorii care activau în străinătate să vireze o parte din banii câştigaţi tot în contul federaţiei. Şi cum tunarul echipei naţionale câştiga la Valencia 120.000 de dolari pe an, un salariu fabulos pentru acele vremuri, el s-a înţeles cu clubul să-i treacă în acte o sumă mai mică. Chiar şi aşa, Stângă a trebuit să trimită lunar la federaţie 1.500 de dolari. El nu i-a uitat nici o clipă pe foştii colegi de la Steaua, pe care i-a invitat în 1990 la Valencia, toate cheltuielile fiind suportate de clubul andaluz. Şi tot în 1990, Vasile Stângă a trăit una dintre cele mai mari decepţii din întreaga sa carieră. Cu o zi înaintea plecării la Campionatul Mondial din Cehoslovacia, în timpul unui ultim meci de verificare, el şi-a fracturat mâna după o ciocnire stupidă cu un adversar, culmea, un fost coleg de la Steaua, şi a fost nevoit să rămână acasă. Astfel, el nu a putut juca la competiţia la care România avea să câştige medalia de bronz, ultima mare performanţă a handbalului nostru masculin.