Nicu Ceauşescu, ultima dragoste

Daniela Vlădescu a fost cea din urmă iubire a lui Nicu Ceauşescu. Cei doi s-au cunoscut pe când se aflau în dele­gaţie la Festivalul Tine­retului de la Moscova. Apro­piaţii declară că, după arestarea "Prin­ţişorului", fosta iubită a întrerupt orice legătură cu el, lucru care l-ar fi afectat enorm. Într-un interviu acordat ziarului nostru, Daniela Vlădescu a dezvăluit detalii necu­noscute despre relaţia sa cu Nicuşor. (Paula Chiciuc)

● Daniela Vlădescu: Acum, pentru că nu mai doare pe nimeni, pot să deschid nişte subiecte pe care le-am ţinut închise de mila părinţilor mei şi care au fost abordate de alţii, fără voia mea. Şi unde eu am fost personajul negativ. Pănă acum am suferit foarte mult pentru ai mei, care erau atât de jenaţi de toată atmosfera în care am trăit... Iar eu eram neputincioasă şi revoltată. Acum nu-mi mai pasă. Nu mai am pe nimeni, sunt singură şi răspund pentru faptele mele. Şi până la urmă, relaţia cu Nicu Ceau­şescu a fost o banală poveste de dragoste, fără nici o urmă de interes şi de câştig. Ba, dimpotrivă, am avut parte nu­mai de dezavantaje şi de repercusiuni ne­gative. Nu mă simt vinovată cu nimic. Am spus dintotdeauna: dacă pe atunci oamenii au trăit prost, nu au trăit prost din cauza mea, şi dacă trăiesc acum şi mai rău, tot nu este vina mea.

În primul rând, sunt un om foarte bun! Am fost, sunt, am să fiu şi o să mor un om bun. Uneori, asta e o dovadă de prostie, nu e în avantajul meu. Şi un om muncitor, am făcut totul prin munca mea. Unde am fost chemată, acolo am muncit. Unii m-au apreciat şi promovat pentru asta, alţii m-au ţinut deoparte. Dar totul trece! Acum, la 50 de ani, după toate duşurile reci - că de duşuri calde nu am avut parte - , mă bucur că totuşi mai exist şi mai cânt, şi ştiu că datorită mie m-am ridicat întotdeauna.

Duşurile reci nu m-au călit, dar am avut o fa­milie extraordinară care a avut încredere în mine, deşi i-am dezamăgit de multe ori, pentru ei am încercat să supravieţuiesc, am încercat să nu-i fac să sufere prea tare.


"LA OPERĂ NU M-AU DORIT!"
Sunt mulţumită şi de cariera pe care o am şi mă bucur că fac ce-mi place. În 1985 am dat concurs la Opera Naţională. Era primul concurs deschis de această instituţie. Eu făcusem cei trei ani de stagiatură şi mai aveam alţi trei ani petrecuţi la Braşov, la Teatrul Muzical, acum Opera din Braşov. Pe atunci, Bucureştiul era un oraş închis, unde nu puteai pătrunde decât după sa­tisfacerea stagiaturii. M-am dus cu frică, pentru că ştiam că există un aranjament, ştiam chiar şi cine "trebuia" să câştige, dar m-am simţit datoare, era o şansă. Şi am avut un mare noroc!

Înaintea concursului m-am întâlnit pe holurile Operei cu fosta mea profesoară de canto din Conservator, doamna Eugenia Moldoveanu. M-a întrebat ce am pregătit, ce vreau să cânt şi i-am spus că mi-ar plăcea să cânt prima dată cavatina "Lucia". Şi când am intrat în sala de concurs, în mijlocul juriului trona, ca preşedinte de comisie, doamna Moldoveanu. Mi s-a cerut să cânt "Regina nopţii" - una dintre piesele repertoriului pre­zentat - , însă dumneaei a spus: "Nu, să cânte «Lucia»!". Atunci am ştiut că există cineva care vrea să mă ajute necondiţionat, din simpatie. De aceea am cântat foarte frumos, drept pentru care m-a lăudat, am primit patru note de 10, dar şi note mai mici de la cei care deja aveau făcute aranjamentele.

Am luat concursul, dar nu m-au iubit şi nu m-au sprijinit niciodată, pentru că am încurcat nişte socoteli şi am simţit că nu am fost un artist pe care ei l-au dorit acolo. Un artist promovat de ei, propulsat şi pus în toate premierele. Pe vremea mea, la Operă se obişnuia să se spună: "Sunteţi ti­neri, trebuie să-i aşteptaţi pe cei în vârstă să ia­să la pensie". Brusc, din 1995, 1997, când aveam deja 40 de ani, iar nu mai eram buni, pentru că trebuia ca tinerii să fie promovaţi. Prac­tic, "vremea mea" n-a fost niciodată. După in­trarea la Operă am făcut foarte multe roluri, ca­riera mea începuse chiar foarte bine, m-a pro­­movat şi Televiziunea... Până am fost interzisă, în 1985.


PE MOTIV DE... NICU CEAUŞESCU
Interzicerea s-a datorat relaţiei mele cu Nicu Ceauşescu. Relaţie care, pot să jur, a fost o poveste frumoasă. Cel puţin din partea mea a fost una sinceră pe tot parcursul celor patru ani cât a durat. Aceiaşi patru ani în care mi s-a interzis accesul la Televiziune, la toate teatrele de operă din ţară, unde colaborasem ani la rând - Ti­mi­şoara, Iaşi, Cluj, Craiova. Dar eu chiar m-am îndrăgostit! De un om care avea şi o parte extraordinar de bună, parte de care mă îndrăgostisem şi care chiar merita dragostea mea. Iar partea lui rea m-a făcut să sufăr tot timpul.

Am avut mari decepţii după Revoluţie, când am aflat foarte multe lucruri pe care atunci nu voiam să le văd, să le aflu, lucruri pe care mulţi le ştiau, dar nu mi le spunea nimeni, probabil de frică, şi nici eu nu voiam să aflu. Nu sunt genul care să buzunărească pe cineva în căutare de bileţele, numere de telefoane... Eu prefer politica struţului. E o formă de autoapărare.

El nu m-a ajutat niciodată. Poate că se aştepta să cer, ceea ce nu am făcut vreodată. M-am gândit că e umilitor să ceri ceva cuiva la care ţii. Când ţii la cineva, dai totul, faci totul, dormi pe un colţ de pat, poţi să mănânci partea cea mai proastă din mâncare, poţi să te scoli la cinci dimineaţa să pregăteşti ceaiul sau cafeaua. Asta înseamnă să iubeşti pe cineva! Nu să ceri!

El a fost indiferent faţă de cariera mea. Pro­babil că la început a fost ceva interesant, după care nu a mai fost la fel. Nu pot să spun că am fost un om fericit, au fost momente în care am sufe­rit foarte tare. Fără să impun nimănui nimic. Nu poţi să ceri să fii iubit, să fii îngrijit. Dacă le primeşti cerând, nu au valoare.

Din familia lui am cunoscut-o doar pe Zoe - un om extraordinar, o femeie modestă, deş­teaptă şi înţelegătoare, dar lovită. Pentru că nici ea, nici el nu au avut vieţi uşoare. Ei au fost nişte victime ale situaţiei. Şi Nicu a fost o victimă: într-o perioadă i s-a dat tot, ca apoi să i se ia totul...


PLANURI DE VIITOR
În jurul lui Nicu au fost multe controverse. Circula un zvon care susţinea că Nicu Ceauşescu, prin 1985-1987, ar fi încercat crearea unui guvern cu ajutorul căruia să fie rezolvată chestiunea succesiunii la putere... Nicolae Ceauşescu a aflat şi a "spart" clanul "complotiştilor", trimiţându-l pe Nicu la Sibiu... Astea-s numai minciuni. Poveşti. Pe mine mă uimeşte câtă lume apare şi spune atâtea prostii... Oamenii vorbesc pentru că nu ştiu.

Nu a existat vreodată vreun aşa-zis complot. La Sibiu fusese trimis pentru a fi pregătit politic. Şi ca să scape de urmăririle părinţilor, care do­reau să-i afle viaţa, temându-se probabil pentru el, a trimis înapoi la Bucureşti perso­nalul părinţilor lui şi şi-a angajat propriul personal. El nu complota să dea jos pe nimeni. Da, avea prieteni care-l sfătuiau să-şi omoare părinţii, dar toate aceste lucruri se aflau, şi "prietenii" dispăreau, fiind "repartizaţi" în diverse locuri din ţară. Poate şi pentru că eu nu mă amestecam în astfel de treburi, mie nu mi s-a întâmplat niciodată nimic rău, nu am fost chemată să dau vreo declaraţie. Da, vedeam Securitatea pe stradă, la părinţii mei. Dar nu le dădeam motive.

Eu îl sfătuiam să se înţeleagă cu părinţii, să nu bea, nu-i ceream nimic, spre deosebire de alţii care-l îmbătau să-i ceară... Eram un om cu totul altfel decât cei din jurul lui. Se întâlnea cu ai lui la şedinţe şi la reuniunile de familie... Nu am participat la niciuna. Şi uneori poate că sufeream că nu mă lua. Nicu nu mă chema. Şi nu din cauza părinţilor. Ştiu de la Zoia că părinţii lui chiar mă plăceau. Ea zicea că nu aveau nimic împotriva mea. Iar eu cons­ider că mi-am făcut datoria faţă de el, ca prieten adevărat.


DECEMBRIE '89
La Revoluţie m-a sunat la 21 decembrie şi mi-a spus să vin la Sibiu, că au plecat toţi, l-au lăsat singur. M-am urcat în maşină şi m-am dus, în pofida cererilor părinţilor mei, care plângeau rugându-mă să rămân acasă. Căci se trăgea peste tot. Dar eu m-am dus la nişte prieteni, i-am rugat să îmi dea nişte benzină din maşinile lor şi am plecat. Când am ajuns acolo, am aflat că l-au sfătuit unii să se urce într-un avion să-l ducă la Viena sau nu mai ştiu pe unde, cu mine cu tot. Mi-am dat seama că nu avea de ce să fugă, nu făcuse nimic rău, dacă fugi, te consideri vinovat. Am venit împreună la Bucureşti. Unde în altă parte putea să se ducă? De altfel, Nicu a avut o perioadă în care nu a realizat grozăvia momentului. Aflând că ai lui au fugit, îmi zice - parcă-l aud: "Ia uite, şi ăştia acum şi-au găsit să fugă! Dar mă duc la Bucureşti, vorbesc la Comitetul Central, vedem ce-i de făcut...". El nu şi-a dat seama ce se întâmplă, n-a fost ce-a crezut.

El credea că oamenii vor să-i dea jos pe ai lui şi atât. Nu că vor să schimbe totul, o orânduire cu totul. Şi am venit la Bucureşti, dar am fost opriţi la Băneasa... Şi apropo de ce spun oamenii... Aveam o pereche de blugi pe mine şi oamenii au început să tragă de mine şi să mă întrebe: "De unde ai pantalonii ăştia de piele?". Ei cred ce vor... Dar nu condamn pe nimeni, poate pe cei care nu şi-au îndeplinit promisiunile. Oamenii care atunci mă întrebau de unde am "pantaloni de piele" acum regretă acele timpuri. Asta este cel mai trist: să ajungi să regreţi nişte lucruri de care ai vrut să scapi.
Daniela Vlădescu


NUME DE COD: PAŢACHINA
Elenei Ceauşescu nu i-a plăcut niciodată relaţia dintre Nicu Ceauşescu şi Daniela Vlădescu. O spune şi locotenent-colonel (r) Frusinica Moraru, una dintre primele femei-ofiţer de Securitate, care a lucrat o perioadă în "unitatea de elită" a Securităţii - Direcţia a V-a.

Cu privire la relaţia celor doi îşi aminteşte: "M-au trimis (superiorii de la Securitate - n.r.) într-o garsonieră (lângă Biserica Albă, vizavi de casa unde stăteau Nicu şi Zoia Ceauşescu), de unde trebuia să raportez fiecare mişcare făcută de cei doi, dar mai ales de Nicuşor. Familia Ceauşescu a cerut luarea acestei măsuri, ca formă de protecţie, deoarece Nicu nu permitea să aibă gardă. Din camera unde mă aflam (aveam doar un pat şi o masă acolo!), transmiteam prin staţie, fără să pronunţăm vreun nume: «Suntem acasă!» sau «Am plecat!» sau «Luăm masa!», «Am venit cu Paţachina (numele de cod al Danielei Vlădescu)». Pe ea n-o plăcea Elena Ceauşescu, probabil că ştia că mai fusese căsătorită... Nu ştiu! Ce ştiam despre ea era doar din ceea ce ni se spunea la Direcţie - că «e o paraşută»".