Noua „neoiobăgie” din agricultură

În 1910, scriitorul socialist Constantin Dobrogeanu Gherea suţinea că procesul de modernizare a societăţii româneşti din secolul al XIX-lea a avut ca efect înrăutăţirea condiţiilor de viaţă în lumea satelor. În opinia lui Gherea, situaţia ţăranilor de-atunci putea fi comparată cu cea a iobagilor din Evul Mediu, de unde şi numele folosit de el pentru a o descrie: „neoiobăgia".

Teza lui a devenit foarte populară în rândurile membrilor partidului comunist în perioada interbelică şi a fost folosită pentru a susţine colectivizarea agriculturii. Ca o ironie amară, în anii '80 - la 40 de ani după instaurarea comunismului şi 20 de ani de la încheierea colectivizării -, „neoiobăgia" era o realitate în satele româneşti.

DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A ECONOMIEI
În 1962, cu ocazia congresului festiv care a marcat terminarea colectivizării în satele româneşti, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej declara că „mica gospodărie agricolă privată naşte contradicţii între ritmul înalt de creştere a industriei şi starea de înapoiere a agriculturii şi împiedică dezvoltarea planificată, armonioasă, a întregii economii". Colectivizarea era văzută ca o modalitate de a elimina aceste contradicţii, prin comasarea terenului în ferme de stat sau CAP-uri, modernizarea agriculturii şi folosirea excesului de forţă de muncă astfel rezultat în industrie.

Despre primele zile ale CAP-ului, Nicolae Drenea, născut în 1948 în comuna Bordei Verde, din judeţul Brăila, îşi aminteşte că pământul încă se lucra cu ajutorul animalelor de povară, dar mai târziu au apărut şi primele tractoare: „Se lucra pe formaţii mari, ca brigada. Deci, mai tot se semăna cu vitele, se ara cu vitele, se grăpa cu vitele... Mai târziu, prin '69-'70, au început să apară tractoarele, iar gloriile (combinele de treierat - n.r.) au apărut încoace... pe atunci erau ceva rar".

În anii '70 poli­tica de modernizare a agriculturii şi transformarea locuitorilor de la sate în muncitori industriali era un vis ce părea a deveni realitate.

LEGAREA DE GLIE
Cu totul alta era însă situaţia un deceniu mai târziu, când devenise clar că ritmul slab de modernizare ge­-nera o acută lipsă de forţă de muncă. Ca urmare, în contrast cu anii '50-'60, când se făcea propagandă în favoarea angajării tinerilor de la ţară în industrie, s-a ajuns la legarea acestora de sat prin interdicţia schimbării locului de muncă.

Nicolae Drenea îşi aminteşte că în 1980 a vrut să se angajeze la schela petrolieră din zonă ca şofer: „La ora actuală am cazier, pentru că nu puteam să obţin cererea de plecare. Schela (de petrol - n.r.) avea nevoie de oameni, iar cei de la CAP nu voiau să dea drumul la oameni. Îmi trebuia un aviz scris, iar preşedintele de CAP nu mi-l dădea. Ordinul venea de sus, de la Direcţia Agricolă, de la primul secretar, de acolo. Ei făceau cărţile! Pân' la urmă am găsit ştampila, am pus-o, am semnat eu însumi, da' tot ne-au prins! M-am angajat la 2 februarie 1980, iar tot în '80, în iunie, m-am trezit băgat la tribunal la Făurei. Mai gata să facem şi puşcărie!".

Ceea ce l-a ajutat să scape a fost bunăvoinţa şefului de pe atunci al Direcţiei Agricole Brăila: „Ne-a întrebat cum ne întrebi şi mata: «Cunoşti pe cinevaĂ» «Bre, pe ăsta îl cunosc!» «Ei, dacă poţi s-ajungi la el!» Şi printr-un singur telefon...

Da' tot am plătit! Am plătit vreo 3.800 de lei amendă!"

Pentru compensarea lipsei forţei de muncă, regimul a folosit extensiv munca forţată. Elevi, studenţi, profesori, militari în termen, toţi erau datori să presteze aşa numitele pe­ri­oade de „munci agricole". Acestea nu îi ocoleau nici pe sătenii care nu mai lucrau în CAP, dar care erau obligaţi să lucreze diferite suprafeţe de pământ în acord global.




S-a ajuns astfel la situaţii în care aceştia, da­to­rită programului la celălalt loc de mun­că, plăteau la rândul lor alţi oa­meni ca să muncească aceste loturi: „Luai porumb, floare, ce era, o pră­şeai, o recoltai, şi ca plată primeai 2%, 5% din ce recoltai. Cât credeau ei! Une­ori plăteam oameni să mun­cească în locul meu, că nu pu­team, eram mai mult în de­­pla­sare cu serviciul", îşi aminteşte Nicolae Drenea.

BĂTAIE PENTRU PÂINE
Locurile de muncă în industrie erau la mare căutare în epocă, pentru că în agricultură se câştigau din ce în ce mai puţini bani. „La schelă am plecat din cauză că nu s-ajungeau banii. îmi dădea într-o lună 200-300 de lei! Nu puteam să fac nimica!", îşi aminteşte interlocutorul meu. Cu timpul oamenii au descoperit însă că banii erau o pro­blemă secundară.

Alimentele şi produsele de primă necesitate nu se puteau cumpăra pentru că fie nu existau deloc pe piaţă, fie erau distribuite pe bază de cartele, cu raţia. Astfel, ideea că în anii '80 se trăia mai bine la ţară pentru că acolo exista mai multă mâncare este de fapt un mit. Oficial, agricultorii erau cei care „dădeau ţării pâine", dar în realitate până şi acest aliment de bază se distribuia cu raţia la ţară. Bineînţeles că oraşele şi muncitorii aveau prioritate în această privinţă.

Nicolae Drenea povesteşte că pe când lucra la schela petrolieră şi era detaşat în diverse comune din ţară, oamenii „stăteau pe lângă gard, pe lângă mine, să le dau pâine. Eu puteam să iau, că eram 10 oameni într-o formaţie, şi unii erau plecaţi acasă sau la muncă. Eu puteam să scot, dar veneau mulţi! Stătea lumea grămadă: «Dă şi mie, dă şi mie!» Dădeam şi eu la băieţii de-aia mici, pe geam, că eram la al doilea etaj şi agăţam cu aţa, o pungă, aşa... O lua, se duceau, se luau la bătaie... Dacă-i vedeai acolo! 20-30, mai mare zarvă făceau între ei acolo!"

Situaţia amin­tea de vremea răscoalei din 1907, când în urma unei anchete so­ci­o­lo­gice în satele româneşti, s-a des­co­perit că foarte mulţi copii de la ţară nu gustaseră niciodată lapte de vacă!

SĂ DISPARĂ CALUL!
În fapt, la sfârşitul deceniului opt, controlul indirect, prin „legarea de glie" şi raţionalizarea produselor de bază, era însoţit şi de amestecul direct în viaţa de zi cu zi. În­tre­ţi­nerea unui cal, deşi legală, era aproape imposibilă, deoarece ţă­ranii nu aveau pământul necesar pentru a-i asigura furajele.

Aşa cum povesteşte însă Nicolae Drenea, a deţine un cal era imposibil chiar şi pentru cei care îşi asu­mau aceste cheltuieli: „Aveam un cal luat de la un bătrân. Mă duceam la ser­viciu cu el, că lucram aici în zonă şi veneam seara acasă. Şi-am fost che­­mat la Miliţie, la Brăila, unde co­mandantul mi-a zis: «Domnule, în 30 de zile să dispară calul!

Dacă nu dai calul, cari cu el câte cinci tone de gunoi pe zi! Unde te-o pune, acolo cari, pietriş, gu­noi...!» Eu lucram în schimburi de câte opt ore! Când să-i car lui pietrişul sau gunoiulĂ Şi-am fost nevoit să vând calul!" În mod ironic, s-ar putea spune că ofiţerul de miliţie era foarte bine inten­ţi­o­nat, pentru că planurile de sistema­t­i­zare rurală de la sfârşitul anilor '80 prevedeau mutarea sătenilor în blocuri (fără termoficare sau apă curentă), pentru a creşte suprafaţa arabilă la nivelul întregii ţări.

Caii puteau fi, aşadar, înlocuiţi cu animale mai adaptate „mo­der­nităţii" condiţiilor de viaţă, cum ar fi hamsterii, papagalii sau peştii de acvariu!