Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oamenii fac istoria, dar nu ştiu ce istorie fac, să fie oare adevărată această afirmaţie făcută de Marx?! Adevărată sau nu, "marxismul" aşa cum era vulgarizat de regimurile comuniste, inclusiv cel din România, avea însă tot interesul să o ascundă. Ar fi dat idei.
Fapt este că unul din locurile în care s-a făcut în mod evident istorie în tot cursul anului 1989, ultimele luni însemnând un veritabil apogeu, a fost postul de radio Europa Liberă. Ce a însemnat Europa Liberă pentru români în acea perioadă de agonie a regimului comunist se exprimă însă uneori indirect şi chiar paradoxal.
Iată un exemplu.
Un memorabil eveniment secundar a avut loc în 1999 în viaţa serviciului român de la Radio Europa Liberă.
Era la un deceniu după ce regimurile comuniste din estul Europei se prăbuşiseră unul după altul. Consecinţă directă şi spectaculoasă a schimbării ordinii politice mondiale şi europene impuse la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în vara anului 1995, Europa Liberă, bastion al anticomunismului, fusese deplasată într-o fostă capitală comunistă, la Praga. Se mutase acolo de la München, unde funcţionase de la începutul anilor '50. Acest post de radio, fără echivalent în lume, fusese înfiinţat de Statele Unite în zona americană de ocupaţie pentru a străpunge informaţional "cortina de fier" şi a combate la el acasă comunismul în numele adevărului şi al valorilor democratice.
Cu ocazia transferării la Praga, câteva dintre vechile departamente dispăruseră (polonez, maghiar, ceh). Altele, menţinute, fuseseră însă considerabil restrânse (bulgar, slovac, român). Apăruseră, totuşi, în funcţie de noile interese geopolitice americane, şi câteva servicii noi: unul pentru "slavii de sud", denumire corectă politic pentru locuitorii din ceea ce avea să devină, în urma unor sângeroase conflicte, "fosta Iugoslavie", unul pentru Irak şi altul pentru Iran.
Alt eveniment de neconceput în urmă cu zece ani, la Bucureşti, la Sofia, la Bratislava se înfiinţaseră birouri ale Europei Libere, iar personalul acestora era de obicei de două-trei ori mai numeros decât al micilor "redacţii centrale" de la Praga. Prin 1997, preşedintele român de atunci, Emil Constantinescu, fusese în capitala cehă şi vizitase sediul praghez al istoricului post de radio anticomunist, dăduse atunci şi un interviu în direct serviciului în limba română.
A cărui audienţă în România era însă într-o persistentă scădere. Nu numai în raport cu giganticele cote atinse până la răsturnarea regimului comunist român, în decembrie 1989, dar şi în noul context radiofonic, dominat de radiouri private, ce puneau accentul pe informaţia rapidă, succintă, de proximitate şi fapt divers, pe muzică şi divertisment. Europa Liberă devenise oficial în România un radio foarte respectat, aproape un monument, dar era puţin ascultat. Nu era un fenomen neobişnuit, cam la fel stăteau lucrurile şi în celelalte câteva ţări europene spre care mai existau emisiuni. De ce?!
Una dintre măsurile conducerii americane a fost să aducă de la Washingon o specialistă în materie de aranjamente sonore, muzici, semnale, indicative etc. Era, s-a spus, o mare expertă, lucrase, şi cu succes, pentru importante posturi de radio din Statele Unite. Deşi nu vorbea decât limba ei maternă, engleza americană, specialista adusă de peste Ocean urma să asculte înregistrări ale emisiunilor departamentelor în suferinţă de audienţă, să le analizeze, să pună diagnostice şi să preconizeze soluţii.
O a doua măsură a constat în efectuarea unor ample sondaje în "ţările-ţintă", cum erau denumite, ca la poligon, ţările spre care se emitea.
Veni şi ziua prezentării şi discutării rezultatelor - ale sondajului şi ale analizei făcute de specialista în "habillage", cum zic francezii înveşmântării, machetării sonore a emisiunilor radiofonice.
Aşezaţi în jurul unei vaste mese rotunde moştenite de pe vremea când clădirea în care funcţiona acum Radio Europa Liberă era sediul parlamentului federal cehoslovac, redactorii serviciului român şi conducerea americană o văzură pe expertă cărând gâfâit un cufăr după toate aparenţele foarte greu. Nu a ajutat-o nimeni, ar fi fost, potrivit cutumelor instituţiei, un gest suspect de hărţuire sexuală. Se instală cu el la un fel de catedră aflată pe un mic podium, lângă un perete de care atârna un ecran, îl deschise.
Misterioasa ladă se dezvălui a fi un enorm magnetofon. Specialista scoase de undeva şi un teanc de role, erau probabil benzile selectate pentru exemplificări. Şi începu. Programele în română, spuse ea, sunt excelente, echilibrate şi compoziţional, şi ca ton. Vocile sunt radiofonic de bună calitate, există chiar în serviciul român o voce extraordinară, din păcate mult prea puţin prezentă. Specialista alese o rolă, o puse pe marele magnetofon adus în ladă, apăsă cam demonstrativ, în orice caz cu mişcări energic subliniate, pe nişte clape şi în încăpere răsună deodată... vocea lui Neculai Constantin Munteanu.
Cunoscutul jurnalist nu mai lucra însă la Europa Liberă de la sfârşitul anului 1994, se făcuseră atunci redactorilor cu vechime, în vederea restrângerii şi a mutării postului la Praga, nişte oferte foarte tentante de plecare voluntară, iar el crezuse nimerit să profite de una din ele şi să-şi continue apoi cariera în România. Un proiect mai degrabă ratat. După câţiva ani, N.C. Munteanu revenise pe undele Europei Libere, acum pragheze, avea o rubrică de culoare, de fapt divers. Aşa îl descoperise şi îl remarcase, "voce extraordinară!", specialista venită de la Washington. Dacă ar fi întrebat în redacţie de ce minunata voce nu este mai mult prezentă în emisiunile noastre, ar fi aflat şi, poate, nu ne-ar mai fi reproşat, absurd, că nu este suficient de bine exploatată. Evident, cum nu ştia româneşte, experta nu înţelegea ce spune N.C. Munteanu, cu talentul lui actoricesc inegalabil, care-i făcuse faima în perioada de glorie a Europei Libere.
Oricum însă, până aici era, totuşi, de bine. După această introducere binevoitoare, specialista îşi consultă nişte fişe, după care spuse că marea problemă a programelor în limba română este caracterul foarte învechit al semnalelor, indicativelor şi cortinelor sonore. Trebuie, zise ea, schimbat totul, trebuie ceva foarte ritmat, măcar în spirit rock, dacă nu pop, ceva care să-l facă pe ascultător să vibreze, să-l ocupe. Şi începu să pocnească didactic din degete, pentru a ne arăta cum trebuie ritmate emisiunile. Pentru a fi încă şi mai convingătoare, alese o rolă, o puse pe magnetofonul din lădoiul tehnologic, zise că nu înţelege de ce de mai multe ori pe zi se difuzează această cortină muzicală deosebit de lentă, ţinând de o vârstă radiofonică demult depăşită. Aşa ceva trebuie abandonat fără ezitări, adăugă specialista, şi apăsă iarăşi pe butoanele de pornire.
În sală răsunară atunci celebrele acorduri din "Rapsodia Română" de George Enescu, inconfundabilul nostru indicativ muzical. "Imnul" de decenii al emisiunilor Europei Libere în limba română, la asta propunea experta să se renunţe, în numele modernizării şi al actualizării. Aproape instantaneu, în solemna sală se stârni un vacarm teribil, iar specialista fu obligată să-şi oprească aparatul. Cei vreo zece-unsprezece redactori ai serviciului român reacţionaseră spontan şi gălăgios la ceea ce, din punctul lor de vedere, dovedea o crasă ignoranţă şi reprezenta un atentat la un mare simbol. A fost sau nu convinsă experta de explicaţiile primite, nu se ştie. Dar şi-a temperat obiecţiile şi pînă la urmă a făcut utile recomandări pentru schimbarea altor indicative şi semnale.
Când s-a trecut la rezultatele sondajelor făcute în România, s-a constatat că la întrebarea despre numele asociat spontan cu Europa Liberă pe primul loc se afla Monica Lovinescu. Or, marea jurnalistă pariziană, cea care făcuse într-adevăr, cu un talent gazetăresc şi un profesionalism desăvârşit, faima Europei Libere de până în decembrie 1989, dispăruse de pe unde de şapte ani. Din primăvara anului 1992, când fusese închis Biroul din Paris al Europei Libere.
Şi nu era un anacronism. Era mai curând un omagiu indirect, un omagiu pentru "vechea", istorica Europă Liberă.
