Omul nou la cules de cartofi

Ura şi la porumb! Înghesuiţi dis-de-dimineaţă în autobuze sau remorci trase de tractoare, elevii erau depuşi la câmp. CAP-urilor şi IAS-urilor  Între­prinderi Agricole de Stat, aproa­pe falite, li se stricau recoltele pe câmp, n-aveau cu cine să le culeagă, fiindcă n-aveau cu ce plăti.

Elevii se lepădau bucuroşi de ore. La dirigenţie li se băga în cap că munca lor e un act de patriotism, izvorât din înalta conştiinţă a omului nou. De ce ajunseseră IAS-urile în situaţia asta, nu mai era treaba conştiinţei elevilor, a părinţilor, a profesorilor. Cândva, plantatul pomilor fructiferi, creşterea viermilor de mătase şi pusul car­tofilor în cuiburi la pătrat pe lotul experimental al şcolii erau chiar practică agricolă. Lucrurile s-au schimbat, vorba cântecului, o dată cu ţara. Practică agricolă (fostă muncă voluntară, patriotică) ajunsese muncă la negru. Rar şi în foarte puţine locuri plătită. Era chiar exploatare, dar la vârsta asta nu percepi lucrurile dramatic.

Elevul sau studentul, om nou, în plină formare, era supravegheat la practica agricolă de profesori, asistenţi, conferenţiari şi de angajaţi ai fermei. Aceştia răspundeau de planul la cules şi erau cu ochii-n patru, ca să nu-şi umple tineretul revoluţionar sarsanalele cu ce culegeau. La fructe, viaţa era mai relaxată. Mâncai în voie cât puteai să mănânci, mai primeai ceva şi la plecare, în funcţie de dărnicia IAS-ului.

La cartofi, lucrurile se complicau. Cartoful era de bază, cămările blo­curilor se umpleau cu saci de cartofi pentru iarnă, iar scările miroseau de jos până sus a tocană.

Întâmplarea petrecută în ’89 e greu de crezut. Veneam de la Bran, îmi făcusem o documentare, şi până la Cristianu mă adusese cineva de-al locului. Aici urma să mă descurc. Norocul s-a numit o rablă de autobuz ticsită cu elevi, gata de plecare spre Braşov. Fuseseră la "cules de cartofi". În hodoroagă, fum, miros de motorină. Copiii, cu ale lor, unii picoteau, alţii se lăudau că i-au păcălit p-ăia la normă. Pentru drum primiseră pâine cu salam, omul nou se obişnuia cu efortul contra parizer.

Cele două profesoare obosite abia aşteptau să ajungă acasă. Îmi mărturiseau că treaba asta cu cartofii şi, în general vorbind, cu munca patriotică le dădea programa peste cap. Elevii ajungeau acasă frânţi, li se întrerupea şi lumina două ore, aşa că nici vorbă să mai facă vreo lecţie. Când plecau pe mai multe zile, îi termina mizeria. Din cauza lipsei de apă făceau infecţii la ochi, la gură. Unde exista vreo baie comunală apucau un spălat pe săptămână.

După câţiva kilometri, un echipaj de Miliţie a oprit autobuzul. Stăteam lângă şofer şi nu văzusem să fi făcut vreo prostie. Rabla nu putea fugi, tabla îi scrâşnea mai să se împrăştie, în plus, şoseaua era goală. Şoferul mi-a şoptit că l-a oprit pentru controlul sacoşelor, pentru copii. Nu pricepeam. Un miliţian s-a apropiat de uşă, a dat bună ziua tovarăşelor profesoare, a întrebat dacă are cineva cartofi în sacoşe, copiii au răspuns în cor: Nuuuuu! Cu ce se ocupa Miliţia!

După cinci kilometri, alt filtru. Acelaşi ritual. Înainte de intrarea în Braşov, înaintea unei benzinării, al treilea filtru. Âştia erau porniţi rău de tot. În vreo 15 kilometri, trei filtre. Un miliţian uscat şi plictisit s-a urcat în autobuz şi fără prea multe vorbe a răsturnat sacoşele copiilor pe podeaua autobuzului. Din trei au căzut câţiva cartofi, patru din prima, câte trei din celelalte două. Zece cartofi. Vreo două chile. S-a lăsat tăcerea. Profesoarele au reacţionat diferit. Una tăcea, privind speriată. Cealaltă era violentă: Âsta e furt! Sunteţi nişte hoţi! S-a înfipt în amărâtul ăla cu patru cartofi întrebând idiot: Ce faci, mă, cu cartofii? Ăla începu să plângă, spunând printre sughiţuri că i-a zis maică-sa să aducă şi el trei-patru cartofi pentru diseară. Profesoara îl ameninţa cu repetenţia, urlând că-i trimite pe mă-sa şi pe ta-su la puşcărie. Ceilalţi doi, albi la faţă, aşteptau să le vină rândul. Credeam că urletele sunt de ochii miliţienilor, să-i impresioneze, să nu le reclame la judeţ. Miliţienii au luat numărul autobuzului, numele şcolii, aveau ce să raporteze, vigilenţă la cules de cartofi.

Înfricoşate, cele două cadre didactice au promis că vor lua măsuri. Pe străzile Braşovului, spre şcoală, profesoara isterică s-a comportat ca un satrap. Teroriza copiii, ameninţându-i cu exmatricularea, zbierând că au făcut şcoala de râs, că ea nu vrea să fie dată afară din cauza lor şi nu mai pupă ei cules de cartofi pentru că sunt tâmpiţi şi hoţi.

Cine dracu' mai pomenise cartofi descoperiţi cu echipaje şi filtre pentru evadaţi? Omul nou era la limita infracţiunii. Excesul de zel al activiştilor de la judeţe era mai tare ca indicaţiile, de aici şi groaza profesoarelor de consecinţe. După ares­tările inaugurate de vestitul Dincă în fermele zootehnice, din cauza animalelor moarte de foame, îmi spuneam că practica agricolă se va face în curând cu botniţă. Botniţa, metafora pe care o inventase Zaharia Stancu în contul moşierimii, îi venea ca o mănuşă omului nou.