Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fondat ca secţiune a Internaţionalei a III-a, Partidul Comunist din România a fost structurat după regulamentele acesteia. Iar după intrarea în legalitate a copiat structurile de conducere ale PCUS, în cap cu Biroul Politic (BP) şi liderul suprem. Ceauşescu a schimbat denumirea BP în Comitet Politic Executiv (CPEx). L-a dominat despotic până la moarte vorbind despre "democraţia de partid".
MATRIOŞKA RUSEASCĂ ŞI LEADERSHIP-UL COMUNIST
Una dintre particularităţile limbii de lemn în varianta comunistă este metafora "organismului". Universul, societatea, partidul sunt reprezentate şi tratate ca imense corpuri vii. "Organele" dinăuntru funcţionează după principiile fiziologiei. Pot fi "sănătoase" sau "bolnave", chiar "descompuse" ori, şi mai rău, "putrede". Profilaxii, măsuri şi tratamente adecvate sunt stabilite de organul principal al partidului pentru (sub)organele sale.
O transpunere a meşteşugului de confecţionare a păpuşilor ruseşti a fost şi gnoza leninistă. Iar insight-ul ei, poarta spre promovare a activistului de partid.
Document programatic al acestui metabolism social era statutul partidului. Potrivit lui, Partidul Comunist era condus de congres. Delegaţii la congres erau mandataţi să decidă asupra ideologiei partidului, adoptării şi modificării documentelor programatice şi alegerii comitetului central şi comisiei de revizie (control). Între congrese, partidul şi ţara întreagă erau conduse de Comitetul Central (CC). CC îşi desemna, la rându-i, organele executive. În România, până la Congresul al IX-lea al PCR (1965) acestea s-au numit Biroul Politic, Biroul Organizatoric şi Secretariatul partidului.
Ultima piesă a mecanismului era de fapt miezul lui ("organul vital") - Secretariatul, condus de liderul partidului (numit, la început, prim-secretar şi mai apoi secretar general).
SCHIMBAREA DOMNILOR, BUCURIA... PROPAGANDIŞTILOR
Înaintea Congresului al IX-lea, Ceauşescu a schimbat numele organelor puterii. Va face o politică nouă - naţională şi originală - diferită Moscovei şi predecesorului, voise el să convingă. La 22 iulie 1965, într-o şedinţă a Biroului Politic (BP), s-a aprobat propunerea de schimbare a numelui său în Comitetul Executiv al CC. Tot atunci s-a decis înfiinţarea unui organ intermediar între Secretariat şi Comitetul Executiv al CC, numit Prezidiul Permanent (1965-1974).
Cu excepţia numelui, nu era o noutate nici aceasta (între 1950 şi 1954, matrioşka organelor sovietice, copiată de Dej, avusese aceeaşi marionetă intermediară numită "birou organizatoric"). "Expresie a lărgirii democraţiei", crescuse, în schimb, numărul componenţilor în loc de 13 membri, cât număra BP pe vremea lui Dej, acum erau 25 (15 membri titulari şi 10 supleanţi). Prezidiul Permanent avea şapte membri, iar Secretariatul nouă (în vremea lui Dej, doar patru).
Se înţelege că unanim Congresul al IX-lea al PCR a aprobat propunerile (statutar) avansate. Rolul şi funcţiile Comitetului Executiv nu se abăteau de la acelea ale BP. Prin deciziile sale se convocau congresele naţionale, conferinţele şi plenarele CC, sesiunile organului legislativ, se stabileau componenţa şi iniţiativele legislative ale guvernului şi Consiliului de Stat, politica de partid şi de stat, numirile şi revocările din funcţiile de nivelul "nomenklaturii" 1 şi 2, precum şi cele din vârful Armatei şi Securităţii, componenţa şi mandatul delegaţiilor în reuniuni şi instituţii internaţionale, distincţiile importante din stat.
În 1974, cu aceeaşi motivaţie propagandistă a "democratizării vieţii de partid", Ceauşescu a sporit numărul componenţilor la 34 şi i-a schimbat denumirea în Comitet Politic Executiv (CPEx). A rebotezat şi Prezidiul Permanent în Birou Permanent al CPEx (1974-1989). Fecundă etapă de muncă şi creaţie socialistă au avut atunci propagandiştii! Iar Editura Politică, manageriată de Valter Roman (1964-1983), a fost în plutonul de frunte. Căci să editezi şi reeditezi, după "imperativele prezentului", broşuri şi cărţi propagandistice era "sarcină de excepţională însemnătate".
Pe toată durata fiinţării organelor menţionate, Elena Ceauşescu a fost o instanţă omniprezentă, asigurând interfaţa lider suprem şi fundalul celorlalţi. Muşcaţi de colţii dezastrului, Dumitru Popescu şi Paul Niculescu-Mizil şi-au descris şeful în ipostază de Ianus. În prima etapă - cu faţă bună. Iar după asocierea nevestei la putere - ridicol tiran, desăvârşit posedat de-o malefică Evă.
UNUL PESTE CÂT MAI MULŢI
Ar fi multe de spus despre falsul democraţiei lui Ceauşescu, relaţia liderului cu ceilalţi decizionali, grila de selecţie şi profilul de personalitate al componenţilor CPEx.
Ne vom limita în cele ce urmează la câteva precizări. Întâi că schimbările lui Ceauşescu au fost butaforice. Democraţia mai multă
n-a fost în partid prin creşterea numărului de componenţi ai CPEx (25 fuseseră în anul 1965 şi 48 în anul 1984). Nici desele întruniri (cel puţin o dată la două săptămâni) ori diversitatea temelor de discuţie n-au schimbat raporturile de putere ale celorlalţi cu secretarul general şi Elena lui. Să stăpânească peste cât mai mulţi a fost, în fapt, scopul lui Ceauşescu.
Astfel că la şedinţele CPEx, în anii '80, erau invitaţi şi membrii guvernului, primii secretari de judeţe şi şefii de centrale industriale. Incompetenţi în chestiunile discutate, membrii CPEx se pierdeau printre ceilalţi. "De altfel, membrii CPEx primeau foarte adesea materialele în dimineaţa zilei respective, ba câteodată chiar la intrarea în sală, a relatat Dumitru Popescu după moartea lui Ceauşescu. Un braţ de hârtii de câteva kilograme, care ar fi necesitat cel puţin o săptămână de studiu." Dezbaterile şi întrebările nu-şi mai găseau astfel rostul. "Materialele au fost discutate şi rediscutate", devenise, conform stenogramelor, formulă de deschidere a şedinţelor CPEx. Finalizate cu "atunci să fim de acord". Între aceste stereotipuri verbale ale secretarului general, scrie Dumitru Popescu, şedinţa "se reducea fie la un monolog, fie la dialogul dintre Ceauşescu şi unul sau altul din membrii guvernului - de fapt şi acesta un fel de interogatoriu". Bazat pe "raţionamentul" că partidul crease toate condiţiile de aplicare a deciziilor sale. Cauză unică a oricărei devieri sau incapacităţi de acţiune era "conştiinţa socialistă" a celorlalţi - insuficient ori ineficient formată şi dezvoltată. "Aşa nu se mai poate!" - se înfuria Ceauşescu, ameninţând vinovatul cu "judecata poporului".
În toată istoria CPEx-ului, pe Ceauşescu nu l-a înfruntat nimeni. "... Ceauşescu era Tovarăşul, Cum Dumnezeu era pentru cler «Domnul» şi nimic mai mult, a povestit Dumitru Popescu în «Elefanţii de porţelan». Un fel de a face ca singularul numelui comun să devină nume propriu. În activul de la judeţe şi oraşe, Ceauşescu era numit «şeful cel mare» (...), epitetul suna ca prima treaptă spre strana voivodală, spre consacrarea istorică de genul «Ştefan cel Mare». (...) Noi, cei din CPEx, i-am spus multă vreme «tovarăşe Ceauşescu». Dar în ultimii ani consecvenţii acestei adresări rămâneau în minoritate, căci proliferase şi în CPEx, printre noii veniţi, formula oficială de «secretar general». Părea straniu şi ireverenţios să-i mai spui pe nume".
FORMA EXTREMĂ A "DESCOMPUNERII"
După procesul Ceauşeştilor a exista şi un "proces CPEx", unde au fost, iniţial, acuzaţi toţi membrii titulari votaţi de Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. Difuzarea lui a continuat seria "dezvăluirilor" de presă despre "odiosul dictator" şi "sinistra lui soţie". Proşti şi inculţi a fost tuşa centrală din portretele Ceauşeştilor. Cu finalitatea (nepotrivită) de desăvârşiţi manipulatori.
Dezastrul lui Ceauşescu e şi eşecul grupului de decizie. Prezis de teorii ale psihosociologiei şi elitelor politice de circulaţie pe-atunci, în exteriorul lagărului comunist. Conform "efectului groupthink", teoretizat de I. Janis în 1977, toate deciziile care au însemnat un fiasco în politica americană după cel de-al doilea război mondial sunt determinate de anumite caracteristici ale grupului de decizie. Un nivel înalt de coeziune între membrii grupului, izolarea acestora de influenţe externe, absenţa procedurilor de examinare a poziţiilor pro şi contra, stresul ridicat, indus prin ameninţări, lipsa de speranţă în acceptarea altor soluţii decât cele avansate de lider sunt simptomele care determinaseră şi războiul din Vietnam. Liantul şi creatorul unui astfel de grup e totdeauna un lider autoritar, conducător de succes, prin excelenţă şi exclusiv, pe termen scurt.
CPEx-ul lui Ceauşescu a evoluat astfel până la forma extremă a "descompunerii organului vital".
Citește pe Antena3.ro
