Paraziţii ordinii socialiste: speculanţii

Specula, denumită popular biş­ni­ţă, era în zona de frontieră un mod de viaţă pentru unii localnici, o mo­da­litate de a face un ban în plus pentru alţii şi o binefacere pentru cei care nu aveau acces altcumva la produsele străine sau româneşti mult râvnite.

Fiind un fenomen care aducea mulţi bani negri şi care nu avea nimic de-a face cu orânduirea socialistă, a fost interzisă. Dar asta nu i-a oprit pe oa­meni de-a lungul timpului să încalce legea. În cazul în care erau prinşi, speculanţii pri­meau amendă contravenţională şi li se confisca marfa, iar în cazul în care recidivau aveau şanse foarte mari să-şi vadă colegii doar la vorbitor.

Specula era foarte profitabilă şi se făcea la lumina zilei, fără prea multă jenă. Astfel că această activitate era tratată cu mare interes de ziarele locale, fiind încadrată la categoria evenimentelor sociale negative. Îndeletnicirea atât de aducătoare de câştiguri era considerată unul dintre cele mai nocive fenomene predecembriste, însă cu toată înfierarea autorităţilor comerţul de la frontiera cu fosta Iugoslavie nu putea fi stăvilit.


CONTROLUL MILIŢIEI
Echipele de miliţie făceau adesea raiduri prin pieţe sau organizau filtre pe traseele bişniţarilor, însă de cele mai multe ori prinşi erau cei de la ba­za piramidei infracţionale. În aceste ac­ţiuni, îndreptate împotriva celor care nesocoteau legislaţia socialistă şi care trebuiau "înfieraţi", echipa de miliţie era însoţită mai întodeauna de un ziarist care asista la razii şi ulterior "combătea larg" fenomenul.

Ceea ce se publica însă se făcea numai cu auto­rizarea şi sub supravegherea Mi­li­ţiei, astfel că în paginile ziarelor îşi vedeau numele numai aceia care trebuiau scoşi în evidenţă, "paraziţii socie­tăţii". Atunci când erau prinşi unii "cu spate" se punea batista pe ţambal. Combaterea speculei era de înţeles în cazul produselor ro­mâ­neşti ascunse de unii gestionari sub tejghea, pentru a le da la "pile" sau a le vânde la un preţ mult mai mare decât cel oficial. Însă situaţia e cu totul alta când vorbim despre produsele străine, cu ajutorul cărora se deschideau uşi bine ferecate.

Gazetarul care scria "pe po­li­ţie", cum se spune acum în limbaj jurnalistic, trebuia să fie unul cu re­fe­rin­ţe, să aibă un background bun, să fie de încredere. Materialele de acest tip erau de altfel şi cele mai savurate de ci­titori. Judeţul Caraş-Severin avea una dintre cele mai lungi frontiere cu fos­ta Iugoslavie. Flamura, oficiosul ju­de­ţean al Partidului Comunist, de­sem­nase pe ziaristul Radu Cio­bo­tea să se ocupe de "reflectarea" acestei activităţi. Ciobotea, ajuns acum consilier pe probleme de presă şi comunicare al Ambasadei Române de la Paris, participa la raidurile miliţienilor mai ales în primele luni ale lui '89.
BLUGII ZICO, GUMA BILĂ, VEGETA
Specula, spunea atunci ziaristul, era de două feluri: "Cinstit", când se cumpăra la un preţ şi se vândea la altul, şi "la păcăleală" - când în loc de Ness cumpărătorul se trezea cu Inka sau în loc de cafea boabe găsea fasole prăjită. Se mai practica şi "ruptul ba­nilor", practicat şi acum, care în­seam­nă că atunci când se achita o marfă banii erau îndoiţi pentru a părea mai mulţi. "Acest comerţ desfăşurat la lumina zilei îşi are punctul de pornire în obscuritatea unor practici ilegale", este concluzia lui Ciobotea.

Judeţul Caraş-Severin avea două puncte-cheie de intrare a mărfurilor străine, dar şi de ieşire din ţară a celor româneşti. Moldova Nouă, dar mai ales Oraviţa, erau adevărate furnicare. Produsele aduse din Iu­gos­la­via şi aflate la mare preţ printre români erau: blugii Zico, vegeta, piperul, guma bilă sau cea în formă de ţigară, săpunurile fine, în special Fa, cafeaua, ceasurile cu şapte me­lo­dii sau cele de plastic simple, despre care se spunea că în Iugoslavia se vindeau la kilogram.

La loc de frunte printre măr­fu­ri­le mult dorite de peste graniţă se aflau şi ţigările: Port albastru sau roşu, HB şi Vickend. De partea cealaltă, sârbii erau mari amatori de macrameuri, oale de tablă ori salam de Comtim, aţă de macrame, lenjerie de corp, articole de îm­bră­că­minte şi încăl­ţă­minte. Aţa de macrame - al cărui preţ era de 300 de lei/kg - trebuia să fie pusă la vânzare pe rafturile din unităţile comerciale din judeţ şi nicidecum prin sacoşele străinilor.

Românii care locuiau în localităţi aflate la mică distanţă de graniţă puteau beneficia de permis de mic trafic. Cu acest permis puteau trece lunar la sârbi, de unde aduceau tot felul de produse pentru uz propriu. Pentru cei care nu beneficiau de asemenea permis, o barieră în calea speculei era libera circulaţie spre şi dinspre oraşele de la graniţă: Oraviţa şi Moldova Nouă. Pentru a putea avea acces în satele sau oraşele din zonă, trebuia să dovedeşti fie că ai neamuri acolo, fie că eşti în interes de serviciu. Caz în care la filtrele, unele cu bariere, de pe traseul Reşiţa - Oraviţa grănicerii solicitau delegaţia.

Astfel a apărut meseria de "ta­xi­me­trist", practicată de cei care, pentru 1.000 de lei, îi plimbau pe ce­tă­ţe­nii iugoslavi prin zona frontierei până în pieţele mai importante din oraşe. Traseul acestor în­tre­prin­zători era de-a lungul frontierei te­restre dintre România şi Iugoslavia, dintre punctele de frontieră Naidăş şi Stamora - Moraviţa. Ion Pelin, zis "Profesorul", din comuna cărăşeană Răcăşdia era, aşa cum îi spune porecla, unul dintre cei mai buni din branşă. Interesant este că această rută este folosită şi acum, după 20 de ani, de către traficanţii de ţigări.
ŞASE, MILIŢIA!
Micii traficanţi din 1989 erau numiţi de gazetarul de la Flamura "trepăduşi", pentru că se trezeau devreme şi se agitau mult. Misiunea lor era să-i atragă pe cumpărători la miere, adică la mărfurile care nu se găseau pe rafturile şi aşa goale ale magazinelor româneşti. "Sosesc vapoarele!" era semnalul pentru reşiţeni că dinspre Oraviţa vin maşini pline cu marfă. Distanţa de cca. 50 de km dintre cele două oraşe era o adevărată încercare pentru "trepăduşii" de diferite grade, din cauza miliţienilor ieşiţi la vânătoare.

Autobuzul de 8:30 dimineaţa era unul dintre aceste vapoare. În el veneau "trepăduşii gradul II", cei care aduceau marfă puţină, să testeze vigilenţa organelor, înfruntau riscul controalelor, fiind totodată şi cei care dădeau alarma colegilor de breaslă în cazul unor evenimente neplăcute de genul celor din 9 martie 1989. Atunci, în "vaporul" de 8:30 au fost depistaţi făcând pe "trepăduşii" Tiberiu Malcoci, un tânăr din Moldova Nouă, Wiliam Cornet, şofer la ITSA Reşiţa, şi Gheorghe Sporea, de 64 de ani, din Padina Matei, o comună aflată la o aruncătură de băţ de Moldova Nouă. Sporea ducea nepoatelor sale pe care nu ştia cum le cheamă "cantităţi mari şi valoroase de produse străine". Reuşise omul să strângă marfă de 10.000 de lei, aproximativ o şeptime din cât costa o Dacia, pe care voia să o plaseze în pieţe.

Alături de "trepăduşi" picau în plasa miliţienilor şi cei care furau din maşinile sârbilor sau ale românilor care se ocupau cu micul trafic. Doru Cîrpaci, de 17 ani, s-a ales cu două geamantane de ţigări după ce spărsese o maşină străină. Prins în flagrant de miliţieni, Cîrpaci a spus că furase ţigările, a căror valoare era de 4.000 de lei, pentru el şi "ceilalţi".

Dacă nu ar fi fost prins de miliţieni, el ar fi vândut pachetul către "ceilalţi cu 20 de lei, iar aceştia îl «săltau» până la 30-35. Astfel, la o singură lovitură, Cîrpaci şi colegul său, Neamţul, care se făcuse nevăzut la apariţia Miliţiei, scoteau 8.000 de lei. Neamţul a fost depistat ulterior în persoana lui Dumitru Ilovan, de 16 ani, şi era omul de şase. Ce-or face cei doi acum? Cine erau "ceilalţi" şi cu ce se ocupă? Nu e greu de imaginat! După ce miliţienii s-au prefăcut că s-au retras în birouri, la 9 martie seara şi "vapoarele" au reînceput să-şi facă apariţia, semn că pentru stârpirea acestui flagel era nevoie de mai mult decât nişte amărâte de controale.

Ileana Daneliuc, o fostă gestionară, avea 1.000 de pachete de ţigări atunci când a fost "filtrată" de control. Marfa urma să ajungă în Piaţa Reşiţa Sud, piaţă în care şi acum se practică, sub masca unor afaceri cu feronerie, acelaşi trafic. Din filiera reşiţeană a gestionarei miliţienii au spicuit: Ioan Măturar, Mihai Ursu, Ion Cîrpaci, Mariana Cîrpaci, zisă Ribana, şi alţii.

Concurenţa o reprezenta o reţea din oraşul Bocşa, aflat la aproximativ 20 de km de Reşiţa, pe drumul spre Timişoara. Reţeaua era condu­să de Ion Papelici, care avea atunci 38 de ani şi era considerat a fi un adevărat meseriaş, care se ocupa şi cu vânzarea marfurilor "scăpate" din unităţile comerciale reşiţene.
PERICOL PUBLIC: MACRAMEUL
Pe lângă "trepăduşi" existau şi en-gros-işti. Aceştia, îndeobşte sârbi, veneau în România seara şi dormeau la o "cunoştinţă" până a doua zi, când îşi vedeau de afaceri. "Cunoştinţa" primea bani frumoşi pentru cazare, dar şi pentru depo­zitarea mărfii de speculă. Uneori, "cunoştinţele" se ocupau şi cu vânzarea, în cazul în care le câştigau încrederea en-gros-iştilor. Miliţienii aveau un alt nume pentru "cunoştinţă" - "găzduitor". La un raid, "găzduitorii" Ion Preda, Maria Văduva, Iancu Sau, Ecaterina Hansl au fost găsiţi acasă cu cantităţi serioase de produse ro­mâ­neşti şi străine. La "găzduitoarea" Hansl s-au descoperit 45 de cămăşi de corp, 50 de gheme de aţă de macrame şi alte mărfuri deturnate din rafturile magazinelor, după cum relata acum douăzeci de ani ziaristul Ciobotea.

Miliţia din Moldova Nouă prin­se­se o sârboai­că bună cu­nos­că­toa­re a limbii române. Femeia era la cum­pă­ră­turi la Coca. Ileana Marcu, zisă Coca, era gestionară la Magazinul de pe Str. 1 Mai din Moldova Nouă. Atunci când miliţienii veniţi în control au bătut la poarta gestiunii, Coca nu a vrut să deschidă. Până la urmă a cedat. Coca era cu­nos­cută pentru faptul că vindea pro­dusele din magazinul pe care-l conducea la suprapreţ, că nu expunea marfa la vânzare, ci o ţinea ascunsă pentru a-şi satisface clienţii favoriţi, străini sau români. Ca urmare, în magazie, miliţienii au găsit dosite, la 25 aprilie 1989, tigăi teflon, oale, slănină, dar şi o găină pusă la clocit.

Produsele străine, în special ţigările, se vindeau prin instituţiile din judeţ sau prin oraşele din ţară. Marfa adusă la Reşiţa ajungea în alte oraşe din ţară, în special Ti­mi­şoara, dar nu numai. Trenul personal 1644 pe ruta Reşiţa - Ti­mi­şoara avea în dotare la începutul lunii aprilie 1989 şi 10-15 femei balaoacheşe cu plasele pline de produse de speculă: ciocolată, care era vândută cu 40 de lei în loc de 8,75 cât era la magazin, kilogramul de glucoză, de la 13 la 150 de lei.

O plasă aducea un câştig de 2.500-3.000 de lei, adică un salariu lunar bun de om al muncii. Şi dacă ne gândim că multă lume se întreba imediat după '89 de unde au avut proaspeţii întreprinzători capitalişti bani pentru a-şi deschide o afacere...