Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Michael Voslensky, istoric rus, profesor de istorie la Univeristatea Lumumba din Moscova şi deţinător al unor funcţii academice importante, membru el însuşi, pentru o perioadă, al Nomenclaturii, a făcut popular în Vest termenul de "nomenclatură" prin analiza detaliată a stilului de viaţă a acestei categorii sociale şi politice a aparatului politic sovietic. În Occident, Voslensky este considerat unul dintre specialiştii eminenţi în politică sovietică. Redăm mai jos un fragment din cartea care l-a consacrat în Vest, "Nomenklatura".
"Pachetele" lui Stalin constituiau unul dintre elementele cu grijă disimulate ale tratamentului de care beneficia nomenclatura. Bunurile despre care va fi vorba aici pot fi incluse fără vreo dificultate în categoria, cât se poate de familiară economiştilor sovietici, a "părţilor invizibile dintr-un salariu". Expresia a rămas uzuală până la începutul anilor '70, dată la care a fost înlocuită cu expresia "fonduri de consum social" care acoperă un anumit număr de prestaţii gratuite, precum cazarea la o casă de odihnă, dreptul la o locuinţă, locuri la creşe, la grădiniţă sau în tabere de pionieri, utilizarea cantinelor din spitale sau a clinicilor.
Partea din aceste prestaţii care îi revine fiecăruia, în particular salariatului sau muncitorului "mediu", este calculată de Oficiul central de Statistică al URSS, care porneşte, cu falsă naivitate, de la principiul că locurile disponibile sunt împărţite egal între toţi şi că cei mai defavorizaţi profită chiar în mai mare măsură de ele. Astfel încât, în cele din urmă, un salariat mediu poate foarte bine să constate că statistica îi atribuie un loc într-o casă de odihnă rezervată Comitetului Central, consiliului de miniştri sau KGB-ului, sau o locuinţă într-o vilă de Stat. Ori toţi salariaţii din URSS ştiu cu siguranţă că aceste lucruri le sunt inaccesibile. Este, de altfel, motivul pentru care i s-a schimbat denumirea: aparatul CC a început să-şi pună întrebări asupra expresiei "partea invizibilă a salariului" şi a descoperit conotaţii ironice.
În ceea ce priveşte clasa nomenclaturiştilor, această "parte invizibilă" a salariului, este, dimpotrivă, perfect vizibilă, fără vreo urmă de maliţiozitate. Inutil deci să se caute o altă expresie. Trebuie doar să nu mai fie aplicată în cazul prestaţiilor de tipul locului la creşă, ci doar acelor venituri anexe, legate de un loc anume din ierarhia nomenclaturii.
Să amintim, în primul rând, onorariile plătite pentru publicarea unei cărţi, a unui articol sau pentru susţinerea unei conferinţe. Un autor poate foarte bine să scrie precum Tolstoi că asta nu îi va da certitudinea că va fi vreodată tipărit. Toate redacţiile dispun de o "fişă-autor" pe care figurează calitatea de membru de Partid, naţionalitatea, pregătirea, profesia şi numele organismului al cărui angajat este cel interesat. Eu însumi am fost redactor şi am avut ocazia să completez acest gen de fişe.
Directivele sunt simple: se publică prioritar membrii de Partid, de origine rusă ("minoritarii" sunt admişi, de asemenea, spre deosebire de evrei, consideraţi indezirabili), cu pregătire bună (o diplomă universitară, dacă e posibil. Ideal pentru cel interesat este să fie în acelaşi timp titularul unui post în sânul nomenclaturii. Dacă, pe deasupra, se întâmplă ca angajatorul său să fie CC al Partidului sau orice altă instanţă a Partidului, el îşi poate permite să scrie orice: se va căuta cineva care să-i rescrie textul, care o dată îmbunătăţit i se va prezenta cu umilinţă, după care i se vor livra "autorului" onorarii considerabile. Ceea ce explică de ce toţi nomenclaturiştii scriu articole, iar mulţi dintre ei chiar au cărţi publicate. Talentul lor înăscut nu are nimic de a face cu toate acestea.
Presa Partidului este cea care plăteşte, în URSS, onorariile cele mai mari. Nici un cotidian nu plăteşte mai bine decât Pravda, nici o revistă nu este mai generoasă decât revista Kommunist. Remuneraţia a scăzut continuu în presă de la începutul anilor '50. Dar nomenclatura este la adăpot de aceste fluctuaţii: o "lucrare" de autor este întotdeauna plătită cu 300 de ruble pentru 24 de pagini dactilografiate, aşadar echivalentul salariului trimestrial al unui muncitor mediu.
Există pentru nomenclatură o a doua sursă de venituri anexe: călătoriile în străinătate. În acest domeniu, decizia aparţine în întregime aparatului de Partid (şi KGB-ului, dacă este vorba despre o deplasare într-o ţară capitalistă). Oricine ştie că fericiţii aleşi sunt filtraţi cu grijă şi că doar pentru nomenclaturişti obstacolele administrative ridicate în calea candidaţilor la voiaj sunt o joacă.
Dată fiind lipsa cronică de bunuri de consum care afectează URSS-ul şi alte ţări ale socialismului real, produsele străine nu numai că sunt extrem de căutate, mai ales din cauza prestigiului social pe care acestea le conferă, ci şi pentru că ele reprezintă un adevărat capital: este foarte uşor să le vinzi scump. Se întâmplă ca anumiţi nomenclaturişti să se debaraseze astfel - evident printr-un intermediar - de obiectele cumpărate în străinătate, devenite deodată "inutile", asta dacă nu cumva "deja li se par plictisitoare".
Se poate renunţa, la limită, la serviciile prietenei mătuşii. Cedând insistenţelor nomenclaturii, Statul sovietic a ştiut să găsească o formulă legală ce permite achiziţionarea de bunuri vestice. Sunt de găsit, în fiecare stat al comunităţii socialiste, magazine în care se pot face cumpărături pe valută.
Iată o invenţie originală! Nu există pe lume alt Stat, nici printre ţările industrializate, nici printre cele în curs de dezvoltare, care să se fi gândit să înfiinţeze un lanţ complet de magazine, restaurante şi baruri care nu acceptă moneda naţională. Nefericitul care nu are la el o sumă anume în valută sau certificate care se pot cumpăra contra valută nu va putea intra într-un astfel de aşezământ decât sub ameninţarea confruntării cu faimosul portar despre care am mai vorbit.
Sistemul a fost introdus în ciuda faptului că în Uniunea sovietică (şi în alte ţări ale socialismului real) se ignoră inflaţia - dacă ne raportăm, cel puţin, la declaraţiile oficiale - şi a faptului că rubla reprezintă moneda cea mai stabilă din lume. La început de lună, "Izvestia", organ guvernamental, publică regulat cursul de schimb valutar. Cetăţeanul simplu, foarte puţin la curent cu particularităţile sistemului monetar internaţional, nu vede aici decât o stupidă înşiruire de cifre care tind în general să dovedească faptul că fluctuaţiile ce afectează piaţa sunt favorabile rublei, deşi oricine ştie că este imposibil să schimbi ruble pe orice altă monedă.
Nomenclaturistul care merge în străinătate este, în schimb, la curent: cifrele care figurează în tabel au sens, şi chiar poate cumpăra valută cu aceste ruble. Pe baza acestor parităţi el îşi va procura bani străini. Este de ajuns să arate autorizaţia oficială la ghişeele Băncii de Comerţ exterior, situată pe strada Neglinnaia, la Moscova, pentru a schimba o anumită cantitate de ruble. Se va strădui mereu să vândă cât mai multe ruble posibil, pentru că se desparte fără regrete de moneda cea mai stabilă din lume. Cu valuta pe care nu o va cheltui în timpul deplasării va cumpăra, prin intermediul agenţiilor comerciale sovietice din străinătate, bonuri numite "certificate". Există trei categorii de certificate: cele din prima categorie pot fi procurate în schimbul valutelor forte, provenind deci din ţări capitaliste; cea de-a doua categorie, schimbând bani ce provin din lumea a treia; cea de-a treia categorie de certificate pot fi cumpărate pe bani din ţările socialiste. Această ierarhie se regăseşte în interiorul anumitor magazine sau al unor secţiuni din magazine: cele mai bune produse, care pe deasupra sunt şi produsele cele mai ieftine, sunt vândute în schimbul certificatelor din prima categorie; cele mai puţin bune în schimbul certificatelor "socialiste". Rublele astfel "certificate" şi rezervele de valută obţinute în timpul sejurului în străinătate permit chiar cumpărarea în Uniunea sovietică a unor maşini sau a unui apartament cooperativ.
Iată cum, sfidând toate regulile matematicii, dar în acord cu principiile socialismului real, nomenclaturistul ajunge să realizeze un câştig substanţial schimbând moneda stabilă pe moneda "inflaţionistă". Operaţiunea este cu atât mai avantajoasă cu cât contingentul de valută alocată funcţionarilor care merg în străinătate nu se deduce din veniturile încasate curent pe teritoriul naţional, ci li se adaugă acestora. Partea invizibilă a salariului primit de un şef de sector şi de către alţi numeroşi funcţionari ai nomenclaturii contribuie la lărgirea prăpastiei care îi separă pe aceşti demnitari de restul cetăţenilor sovietici. Dar există alte privilegii, indirecte, care transformă această prăpastie într-un adevărat abis.
Fragment din volumul "Nomenclatura" de Michael Voslensky, Editura Belfond, p. 224-227
Traducere din limba franceză de Eliza Dumitrescu
Citește pe Antena3.ro
