x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Paşaport spre o viaţă liberă

0
Autor: Marius Tucă Irina Cristea 28 Noi 2009 - 00:00
Paşaport spre o viaţă liberă Palatul Copiilor/
Citește și:


Nadia Comăneci nu se gândise niciodată să fugă din România. E drept că nici ocazii nu prea avusese. "Tovarăşii" îi tăiaseră toate deplasările din străinătate, mai ales după 1981, când antrenorul ei, Bela Karoly, a rămas în SUA.

În calitate de membră a Federaţiei Române de Gimnastică nu putuse onora niciodată ne­nu­mă­ra­tele solicitări de a participa, ca invitat sau ca arbitră, la concursurile sau demonstraţiile "din afară". "Are alt pro­gram", venea invariabil răspunsul de la Bucureşti. Asta în timp ce marea cam­pioană nici măcar nu avea în casă un paşaport. Documentul se găsea bine pus la păstrare, la federaţie.

Între 1984 şi 1989, o singură dată a fost lă­sată să plece la un concurs în străi­nătate. "M-au lăsat la Jocurile Bu­nă­voinţei de la Moscova, ca arbitră. Dar de la Moscova nu puteam să plec, nu?", îşi aminteşte Nadia.


PLANUL DE PLECARE
Gândul să fugă din România i-a încolţit în minte în noiembrie 1989. "Era chiar înainte de Congres. Am fost la o petrecere, am cunoscut pe cineva care ajuta mai multe persoane să fugă din ţară. Era o atmosferă diferită, am ascultat ce povestea şi mi-am spus că trebuie să încerc. Fratele meu este cel care mi-a spus că, dacă am ocazia, trebuie să încerc să plec, pentru că aici nu am ce să fac, n-am ce căuta. Însă, până să-mi propună acea persoană, nu mă gândisem niciodată. Eu sunt o persoană realistă şi ştiam că, dacă visez că plec, asta nu înseamnă că se şi poate", povesteşte fosta gimnastă.

Au trecut cinci zile. Timp în care şi-a pregătit, şi-a calculat plecarea. Timp în care a lipsit de la federaţie, unde oamenii începuseră să pună tot felul de întrebări. A decis că trebuie să se mişte cât mai repede, iar urmele lăsate de tensiunea acelor momente nu s-au şters nici azi. "Eu eram atunci într-o asemenea stare încât nu-mi mai amintesc mare lucru din ce se întâmpla. Pot să spun însă că, dacă vorbim despre riscurile şi despre sa­crificiile pe care le faci într-o viaţă de sportiv, nimic nu s-a comparat cu cât de greu mi-a fost să plec."


SFATUL FRATELUI
Dintre toate persoanele din jurul ei, Nadia nu s-a sfătuit despre această plecare decât cu fratele ei, Adrian. Iar el i-a promis că o va conduce până la Timişoara. Ştia că de acolo se pleacă spre Sânnicolau Mare, unde se trece în Ungaria numai dacă eşti suficient de norocos să nu te prindă. Ştia că, dacă trece şi aude zgomote, nu trebuie să fugă, pentru că grănicerii vor începe să tragă.

"Acum, când mă gândesc, mi se pare un film de groază", spune Nadia. Atunci însă era atât de convinsă că trebuie să plece, că nu are încotro, încât toate riscurile nu au avut nici o importanţă. Din Ti­mi­şoa­ra s-a dus, împreună cu fratele ei, în Sânnicolau Mare. "Aici era o pro­blemă: cei care intrau în oraş şi treceau de o anume zonă erau controlaţi, li se verificau actele, pentru că se ştia că cei mai mulţi vin aici ca să fugă. Aşa că noi am intrat şi am ieşit de câteva ori, ca sa vedem care este situaţia."

Cea mai dureroasă amintire legată de fuga din România este pentru Na­dia despărţirea de fratele şi de cumnata ei, chiar în seara plecării. Se în­tâm­pla la Timişoara, la restaurantul unui hotel. Aici a stat pentru ultima dată, se gândea, la masă cu cei dragi, obligată să îşi ia un rămas-bun cât mai distant.

Nici unul dintre cei prezenţi nu-şi mai aminteşte cât a durat, ce şi-au spus sau ce au mâncat. "Îmi aduc aminte doar că orchestra din restaurant cânta "Lambada". Şi că Nadia s-a ri­dicat la sfârşit şi, inainte să plece, ne-a spus: "Chiar dac-ar fi să vă cum­păr, şi tot o să vă aduc la mine", re-latează Adrian Comăneci, fratele Nadiei. "Pe urmă am ieşit fără să mă uit înapoi. Ştiam că, dacă întorc capul, n-o să mai pot pleca", povesteşte şi Nadia.


DRUMUL
În aceeaşi noapte a pornit la drum. Un drum de şase ore pe arătura, alături de alţi şase indivizi şi de un cioban pe post de călăuză. Ştiau că trebuie să ţină tot timpul dreapta, că altfel ajung iar în România. "Ni s-a spus să nu aprindem brichete, să nu facem gălăgie şi să nu fugim dacă suntem somaţi sau dacă cineva vine după noi." În partea cealaltă îi aşteptau doi români americani, cu maşinile. "Era un frig... a fost îngrozitor.

La un moment dat am ajuns la o apă, care era cam îngheţată, şi nu ştiam cât e de adâncă. Au luat-o înainte nişte băieţi, să vadă până unde e. Le trecea de brâu." Au făcut o singură oprire, extrem de scurtă. Undeva în zonă se auzea din beznă lătrat de câini. Au aşteptat câteva momente, după care, siguri că pe ei nu i-au "mirosit", şi-au continuat drumul. Abia mai târziu au aflat că acei câini erau ai grănicerilor, care tocmai opri­seră un alt grup care încerca să treacă graniţa.

"Am avut o baftă... dacă nu erau ocupaţi cu oamenii ăia, poate ne prindeau pe noi", crede Nadia. După şase ore au reuşit să ajungă în Ungaria, însă nu la locul stabilit cu ceilalţi doi. Deviaseră prea mult. "Atunci ne-au luat pe sus miliţienii unguri şi ne-au dus la secţie. Acolo au aflat cine suntem şi cine sunt eu. S-au purtat foarte bine cu noi. Ne-au spus că ne ajută, că ne cazează la un hotel o săptămână-două, cât ne trebuie ca sa ne găsim de muncă."

Între timp au ajuns la poliţie şi organizatorii fugii şi acolo au pus la punct următoarea escapadă: spre Austria. "A doua zi am plecat toţi devreme în cele două maşini ale americanilor. Mi-am lăsat buletinul la hotel, ca să nu se ştie că plec. Ştiu că, la două ore după ce noi am fugit, la hotel a venit televiziunea."


DIN UNGARIA ÎN AUSTRIA
Trecerea în Austria nu a fost cu mai puţine peripeţii. Nu puteau risca să se ascundă în portbagaje, pentru că vameşii verificau, prin son­daj, maşinile care treceau în Aus­tria. Aşa că au luat-o din nou pe arătură. "Am sărit vreo şase garduri, unele cu sârmă ghimpată. Şi mai ţin minte că am mâncat ză­padă de sete ce-mi era", spune fosta campioană. Maşinile îi aşteptau în Austria, chiar lângă fronieră. Cu câte un far spart, aşa cum stabili­seră încă din Ungaria, ca să fie uşor de recunoscut. De aici, drumul spre libertate era ca şi încheiat.

 A urmat o oprire la Ambasada SUA la Viena. "Acolo mă aşteptau. Au oprit toate de­mersurile şi m-au întrebat când vreau să ajung în America. Era 10 di­mineaţa şi următorul zbor Pan American era la 12:15. Mi-au făcut toate actele, m-au dus cu maşina la aeroport, am luat avionul şi am ajuns în America."


ÎN SFÂRŞIT, ÎN SUA
Sosirea fugarei Nadia Comăneci în SUA a înnebunit presa americană. Coborârea ei din avion pe Aeroportul JFK din New York a împărţit ecranele te­levizoarelor cu imaginile de la Malta, de la întâlnirea istorică a pre­şedintelui URSS, Mihail Gorbaciov, cu pre­şedintele SUA, George Bush. Între timp, acasă, nimeni nu ştia exact care-i este soarta.

O vreme, mama ei a ştiut că a murit împuşcata la gra­niţă. Nici o ştire despre ea nu putea răzbi de cenzură, şi nici ea nu în­drăznea să ia legătura cu cei de acasă. Mai ales că, asupra familiei, presiunile regimului erau tot mai puternice. Fratele, cumnata şi mama petreceau nopţi întregi dând cu subsemnatul la poliţie. Camera cu medalii fusese sigilată, casa percheziţionată cu şi fără acte în regulă, iar telefoanele blocate.

Abia după Revoluţie, Nadia şi familia ei au putut lua legătura. Se întâmpla în primele zile ale lui ianuarie 1990. Atunci, o echipă CNN l-a sunat pe Adrian Comăneci şi l-a invitat, împreună cu soţia şi cu mama lui, la Hotelul Intercontinental. "Eu nu ştiu din povestea asta decât ce mi-a povestit Adrian", se scuză Nadia.

E poate a cincea sau a şasea trimitere pe care o face, pe toată durata discuţiei, la memoria fratelui ei. "Ţin minte că ne-au făcut legătura prin satelit. Eu eram în Los Angeles şi totul se transmitea live la CNN. Eu îi vedeam, ei doar mă auzeau. Am plâns", e tot ce poate ea să spună. Na­dia Comăneci a ales Ame­rica, pentru că însemna pentru ea tocmai ideea de libertate. Însă nu e foarte ge­ne­roa­să cu detaliile despre viaţa ei de acolo. Ce este sigur e că nu i-a fost uşor. Că i-a luat mult timp să se dez­me­ti­ceas­că, să înţeleagă lumea în care prac­tic s-a aruncat. La scurt timp după ce a ajuns în SUA s-a mutat în Canada, la Montreal, oraşul unde a de­venit celebră în 1976.

A locuit la fa­milia unui prieten român, Alexandru Ştefu, şi s-a menţinut pe linia de pl­u­tire cu tot felul de acţiuni de promo­vare: interviuri, show-uri, re­cla­me. Atunci l-a revăzut pe fostul gimnast Bart Conner, cel care i-a devenit mai târziu soţ. S-a mutat la el, în sta­tul Oklahoma, în 1991, când Ştefu a murit într-un accident. "Mi-a fost des­tul de greu. Cea mai mare pro­blemă a fost că eram judecată nonstop, în primul rând pentru că alt­ci­neva vor­bea în numele meu. Nu vreau însă să mai vorbesc despre el. M-a ajutat să plec şi pentru asta îi sunt re­cu­nos­cătoare. Poate nu tot ce s-a întâmplat a fost tocmai corect, dar am greşit şi eu, a greşit şi el, şi până la ur­mă există un echilibru", încheie Nadia.
Citeşte mai multe despre:   special,   fuga nadiei comaneci

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de