Pentru oamenii muncii, 100.000 de locuinţe pe an

Nicolae Ceauşecu avea planuri mă­reţe şi foarte ambiţioase. El dorea ca până în anul 1995 să rezolve, în linii generale, problema locuinţei pentru toţi cetăţenii din oraşele ţării, iar până în anul 2000, fiecare locuitor al ţării să aibă asigurată cel puţin o locuinţă de 14 mp, iar împreună cu dependinţe să ajungă la 18-20 mp.

Fondurile pe care bugetul de stat le aloca în anul 1989 pentru construcţia de locuinţe se ridicau la 1.945 de mili­oane de lei, de aproape trei ori mai mari decât în anul 1950.

Cum planurile şefului ţării erau lege, pe şantierele ţării se lucra în 1989 într-un ritm susţinut, fiind în construcţie 60.000 de locuinţe, din care 9.752 în Capitală. Acum douăzeci de ani, în Bucureşti se ridicau blocurile din zona Sebastian, Vitan, Ştirbei Vodă, Mihai Bravu – Piaţa Muncii, etc. Pe şantierele aferente blocurilor S12, S13, S14 şi S15 din zona Sebastian, lu­cră­rile erau aproape de finalizare, 1.300 de apartamente unde constructorii lu­crau ore suplimentare pentru ca acestea să poată fi livrate la timp, după cum nota România liberă de la 16 februa­rie 1989. Şi în zona Ştirbei Vodă, între Calea Plevnei şi Strada Berzei, se construiau 600 de apartamente după o arhitectură deosebită la acea vreme. "Sunt construite din secţiuni tip cu faţa de monolit, ceea ce conduce nu numai la un nivel ridicat al execuţiei, ci şi la obţinerea unor rezolvări de plastică arhitecturală deosebită", scria presa vremii. Ceauşescu avea nevoie de tot mai multe locuinţe, pentru că aducea lu­mea din sate în oraşe în urma procesului de industrializare forţată. Statistica epocii arată că între anii 1951 şi 1989 s-au construit 5.400.000 de lo­cuinţe în oraşele şi co­munele ţării, din care 3.200.000 după 1966. Cei mai buni ani au fost între 1981 şi 1988, când s-au ridicat peste 100.000 de lo­cuinţe în fiecare an, conform da­te­lor prezentate în Anu­a­rul statistic al României, în­toc­mit de Comisia Na­ţi­o­nală pentru Statistică.

Raportări false
Fără să contrazică realizările vre­mii, constructorii spun că numărul de locuinţe construite nu era chiar aşa de mare cum apărea în statisticile comuniste.

"Datele de atunci arată că se construiau peste 100.000 de locuinţe pe an. Este fals. Raportările care se făceau atunci erau în funcţie de un apartament con­-venţional care avea o suprafaţă de 28 mp, care corespundea unei garsoniere. Şi, dacă că era vorba despre un apartament cu două, trei sau patru camere, ra­por­tarea se făcea tot în funcţie de garsoniera de 28 mp. De exemplu, un apartament de două camere cu o suprafaţă de 56 mp figura în raportările din acea vreme ca două apartamente convenţionale", a precizat Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului, pe vremea respectivă inginer inspector de specialitate la Institutul Central de Cercetare şi Proiectare Cons­trucţii.

Statistica arată că, în anul 1989, din cele 60.400 de locuinţe date în folosinţă, cele mai multe, respectiv 54.979, erau finanţate din fondurile statului şi ale întreprinderilor şi doar 5.421 erau din fondurile populaţiei. Unităţile economice construiau atunci din banii lor apartamente pe care le dădeau în chirie muncitorilor după anumite criterii. Era obligatoriu să fie membri de partid, să aibă cât mai mulţi copii. "Dacă te mutai la o altă întreprindere ţi se lua casa. Era un fel de locuinţă de serviciu", a declarat Nicolae Noica.

"Când am luat repartiţie la IPSURUEM Petroşani, o întreprindere care făcea utilaj minier, am fost întrebată de directorul fabricii dacă voi rămâne în oraş şi dacă intenţionez să mă stabilesc cu familia în Petroşani. Soţul meu era încă student la Bucureşti în ultimul an. I-am spus că nu şi că după terminarea perioa­dei de stagiatură voi pleca. Atunci, el mi-a spus clar că regretă, dar nu poate să-mi repartizeze un apartament. Totuşi, m-a repartizat la un cămin de nefamilişti, unde locuiau mineri, secretare, doctori stagiari etc. Era în septembrie 1989 şi după câteva luni a venit Revoluţia", îşi aminteşte Daniela Ciobanu.
Nu toată lumea putea să obţină o casă gratis. "Îmi amintesc că am stat cu chirie peste zece ani, timp în care mi-am strâns bani să-mi cumpăr o casă. Lucram în învăţământ şi atunci prioritate aveau muncitorii şi constructorii. Noi, cei din învăţământ şi din sănătate, nu prea aveam loc pe listele de case", spune Ioana Ivana. Pentru cine îşi pierdea răbdarea să aştepte repartiţia unei case exista varianta să-şi cumpere o locuinţă prin ICRAL, cu credit de la CEC, fără dobândă. "Însă cei care cumpărau prin ICRAL nu ştiau că plăteau dublu faţă de preţul de construcţie. Avansul pe care-l dădeau acoperea integral costul construcţiei, iar împrumutul de la CEC, care se plătea în rate egale, era încă o dată preţul apartamentului", îşi aminteşte Nicolae Noica.

Îi era frică de cutremur
"Din punct de vedere al structurii de rezistenţă, blocurile ceauşiste sunt solide şi nu creează probleme, structura fiind garantată timp de 70 de ani", spune Nicolae Noica. El adaugă că problema lor este la partea de instalaţii, pentru că atunci se făceau economii la acest tip de cheltuieli. Ceauşescu a înţeles că structura de rezistenţă este cea mai importantă. "După cutremurul din 1977, şefii de atunci care conduceau acest domeniu s-au dus la Ceauşescu şi au reuşit să-l convingă că este nevoie să construim şi mai solid decât până atunci. I-au explicat că Bucureştiul este capitala europeană cu cel mai mare risc seismic şi el a în­ţeles. Atunci s-a schimbat normativul şi s-a construit pentru o structură care să reziste unui seism de 8 grade pe scara Richter. Tot atunci s-a înfiinţat o ins­tituţie nouă, Inspecţia de Stat pentru Calitatea în Construcţii, care făcea inspecţii inopinate pe şantiere", îşi aminteşte Nicolae Noica. El nu este de părere că se furau materiale de pe şantiere în 1989, aşa cum circula un zvon în acea vreme.

"Neplăcut era că multe construcţii se făceau din panouri, după o tehnologie nu prea performantă, care la exterior duceau la pierderi mari de căldură. Oamenii erau într-o situaţie grea – în 1989, caloriferele erau mai mult reci, iar aceste pierderi de căldură duceau la apariţia igrasiei şi a condensului", şi-a amintit Nicolae Noica. El spune că, în acea vreme, mulţi oameni se îmbolnăveau, pentru că blocurile nu erau bine izolate termic.

Brandul Ceauşescu
Bune sau rele, apartamentele construite de Ceauşescu sunt singurele accesibile românului de rând. Şi acum, după douăzeci de ani, acestea sunt cele mai tranzacţionate, fiind baza pieţei imobiliare din România. Preţul lor este încă foarte bun şi scăderile nu sunt aşa de mari cum şi-ar dori dezvoltatorii de proiecte noi, care, în loc să construiască blocuri cu puţine etaje sau căsuţe, le imită pe cele de pe vremea lui Ceauşescu. Chiar mai mult. Blocurile au din ce în ce mai multe etaje, iar suprafeţele apartamentelor sunt din ce în ce mai mici. "Nu mă tentează un apartament nou. Costă mult şi nu-mi oferă un avantaj prea mare. În plus, blocurile au multe etaje şi sunt şi mai prost amplasate decât cele vechi. Apoi trebuie să aştepţi unu sau doi ani până te muţi. Nu mi-aş permite să plătesc şi chirie, şi rată la bancă", spune Alexandru Ciobanu, un tânăr de 30 de ani, care are un serviciu bun şi care şi-ar dori să aibă casa lui. În urmă cu douăzeci de ani, Alexandru nu şi-ar fi făcut probleme. Ar fi primit o locuinţă de la fabrica unde lucra, în care s-ar fi putut muta cu soţia. Pe parcurs ar fi putut să obţină un credit fără dobândă de la CEC pentru un apartament proprietate personală şi s-ar fi putut muta într-un bloc nou. Ar fi avut şi dezavantaje, nu ar fi putut să deţină o proprietate decât în localitatea din buletin şi nu avea cum să-şi schimbe actul de identitate decât prin căsătorie. Nostalgicii "Epocii de Aur" nu uită să amintească prin­tre primele avantaje – după locul de muncă sigur – acela că toată lumea primea o casă. Brandul Ceauşescu este folosit astăzi, după douăzeci de ani, pentru atragerea cumpărătorilor. O companie imobiliară din Arad îşi promovează oferta într-un mod inedit. Pe unul dintre blocurile de pe Strada Banu Mărăcine din Arad a apărut recent o reclamă publicitară uriaşă cu imaginea fostului dictator Nicolae Ceauşescu, cu sloganul "Trăiască Noua Revoluţie Urbană". Reprezentanţii companiei imobiliare susţin că, după ce au alăturat imaginea lui Ceauşescu, proiectului lor, vânzârile de apartamente au crescut.