Periculoasa întâlnire de prânz a unui grup de intelectuali români cu un ambasador occidental la Bucureşti

5 februarie 1989. Week-end. Str. Atena. Numărul 20, parcă. Foarte aproape de Piaţa Dorobanţi, deci în cartierul rezidenţial din Nordul oraşului, zis "la şosea". O casă splendidă, reşedinţă a ambasadorului Olandei la Bucureşti.

Gazda, Coen Stork, numit în funcţie la Bucureşti în 1988, era foarte nonconformist. În România a venit din Cuba. La începuturile carierei diplomatice, a trăit şi în Africa de Sud, unde pe-atunci era apartheid. Având – deci – destulă experienţă a unor regimuri de dictatură, nu s-a resemnat cu "ţarcul" în care autorităţile de la Bucureşti îi ţineau izolaţi pe re­pre­zentanţii democraţiilor occidentale. Între altele, a încercat să stabilescă relaţii cu lumea intelectuală, pe de-o parte cu puţinii protestatari despre care se ştia, pe de alta cu scrii­tori şi artişti cunoscuţi. Pe lângă metodele obişnuite de informare ale unui ambasador, prin perso­nalul subordonat, Coen se uita el însuşi pe ziare şi reviste şi asculta... programul departamentului românesc al Europei Libere, la subsolul reşedinţei din Strada Atena.

Cu dizidenţii nu i-a fost uşor: s-a dus până la Cluj ca s-o cunoască pe Doina Cornea, însă (dacă ţin bine minte ce povestea Coen) a fost împiedicat s-o vadă; Securitatea l-a oprit pe trotuar şi nu l-a lăsat să intre în casă.

Probabil că nici cu artiştii n-a reuşit cum ar fi vrut, dovadă numărul totuşi mic al prietenilor pe care şi-i făcuse până la Revoluţie. La întâlnirea de la 5 fe­bruarie 1989 a fost puţină lume – cred că nu mai mult de zece persoane. Citind raportul publicat în Cartea Albă a Securităţii, îmi dau seama că – da! – era acolo şi Sanda Chiose, fostă Crişan (fostă soţie a criticului Constantin Crişan).

Au mai fost – da! – Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu. Pe Stela şi Aurel Covaci, menţionaţi şi ei în raport, nu-mi mai amintesc – însă – să-i fi întâlnit atunci. Amfitrionul era se­condat de Pieter Bas Bakker, ad­junctul lui din ambasadă. Va mai fi fost şi altcineva? Ar fi interesant de aflat (oare se mai păstrează undeva lista invitaţilor?; la Coen sau poate la ambasadă, în arhivă?!), nu de alta, dar într-una dintre frazele din relatarea Securităţii ar putea fi vorba despre cineva care, nenumit în raport, încerca să-l manipuleze pe incomodul diplomat, tăindu-i elanurile în materie de "dezvoltare a relaţiilor culturale dintre România şi ţara sa". În orice caz, dacă nu-l va fi ştiut pe supraveghetorul sau turnătorul infiltrat, perspicacele ambasador Coen Stork va fi bănuit ceva şi-şi va fi luat oarecari precauţii, de vreme ce raportul securistului îl citează spunând că are "bune intenţii"...

În fine! La reşedinţa lui Coen atmosfera e relaxată, amicală. Îl cunoscusem nu cu mult timp în urmă, când ne-a făcut el o vizită acasă, "incognito", venit fără maşină şi fără bicicletă, cu troleibuzul, imaginându-şi că şi-a pierdut pe drum urmăritorii. Trebuie să fi fost înainte de Anul Nou 1989, fiindcă Pieter Bas Bakker, care a mai trecut ulterior pe la noi cu mici mesaje, ne-a adus un calendar cu imagini din Olanda, deci era în perioada Sărbătorilor de iarnă.

Descinderea lui Coen, împreună cu Pieter şi cu lectorul olandez de la Facultatea de Limbi străine a Universităţii Bucureşti, la noi acasă, aduşi de prietena noastră olandeză Marike Dokter, fusese ceva cu totul neobişnuit pe-atunci. Legislaţia interzicea "relaţiile cu străinii", iar cele cu diplomaţii treceau drept "culpe" foarte grave, suspecte de "spionaj".

Pe de altă parte, au­torităţile nu interveneau decât în situaţii speciale, când constatau sau presupuneau că există pericolul transmiterii de proteste politice în străinătate sau al unor interviuri pentru presa occidentală, bu­năoară. Sistemul funcţiona – în genere – în această manieră am­biguă sau ambivalentă, pe care cine n-a trăit acele vremuri o înţelege mai greu sau deloc.

Era, sigur că era o dictatură, un regim oribil, abuziv, imoral, represiv, care a nenorocit câteva generaţii ş.a.m.d.; dar, după perioada foarte dură din epoca sta­linistă, de la instalarea comunismului, la finele lui 1947, şi până către mijlocul anilor 1960, când a fost distrusă sistematic vechea societate, cu violenţe bestiale, arestări, de­portări, exterminări, existenţa cotidiană a revenit la o aproape-normalitate, într-o formulă de tip "schizofrenic": toată lumea, şi "aparatul", şi populaţia respectau "ritualul", ştiind că nu trebuie încălcate regulile jocului; în rest, viaţa curgea mult mai firesc decât îşi închipuie cei care cred că o dictatură e ceva rău-de-tot, tot timpul, până la toate detaliile de zi cu zi.

Adică... sigur că e rea-de-tot, e răul profund, profund distorsionant; doar că, în epocile de totalitarism mai "moale", când – de pildă – vio­lenţa represivă e înlocuită de frica de a încălca limitele, cum s-a întâmplat la noi din partea a doua a anilor 1960 şi până la sfârşit, în 1989, metabolismul existenţei cotidiene poate reveni incredibil de aproape de normal. Regimul devenise un fel de "rău de fundal", cu care ne obişnuisem într-atât, încât îl puteam ignora în cea mai mare parte a timpului. Ce-i drept, cineva - Partidul unic, prin intermediul poliţiei sale politice, Securitatea - veghea. Iar degradarea progresivă a condiţiilor de viaţă, până la criza generalizată din anii 1980, ne readucea mereu aminte pe ce lume trăiam...

Atmosferă relaxată – deci – la reşedinţa de pe Atena a lui Coen Stork, chiar dacă, privită dinspre ziua de azi, după douăzeci de ani, sau din perspectiva raportului unui ofiţer de Securitate, respectiva "acţiune protocolară" l-ar face pe un neştiutor să-şi închipuie o situaţie tensionată într-o epocă de teroare. După ce văzuse living-ul micului nostru apartament de atunci înecat de cărţi, Coen mi le-arată pe-ale lui, tot multe, mutate dintr-o ţară într-alta, şi-mi spune că a trebuit să comande special rafturi destule ca să le-ncapă. Nu-mi mai amintesc alte lucruri discutate, vor fi fost conversaţii banale. Sau culturale, vezi bine! În nici un caz politice, fiindcă ştim cu toţii că tema trebuie evitată.

Raportorul raportează că s-a vorbit despre "traducerea, în vederea editării, a unei antologii de versuri olandeze", "perfectată" cu mine. Nici asta nu-mi amintesc, însă presupun că mă oferisem să transmit un grupaj de poeme la Dialogul ieşean, revista studenţească pe care o conducea prietenul meu Andrei Corbea şi pentru care eram, neoficial, un fel de "redactor pentru Bucureşti". Publicarea unei an­tologii olandeze într-o carte n-aveam cum s-o sprijin.

Vizită de prânz fiind, am stat şi la masă, am mai vorbit ce-am mai vorbit, apoi am plecat, rând pe rând. Oricât de relaxată ar fi fost atmosfera, nu înseamnă că Securitatea nu veghea. Am constatat-o deîndată ce am ieşit pe stradă. Am mai povestit o dată episodul: am fost urmărit până acasă, nici astăzi nu ştiu de ce; doar pentru intimidare?! Nu mult după aceea, a venit la Editura Litera, unde eram redactor, un colonel de Securitate cu misiunea de a mă avertiza că nu e bine să am relaţii cu străinii şi atât, fără alte urmări.

Oricum, e de la sine înţeles că, dacă pe mine mă luase în primire o echipă de "filaj" la plecarea de la reşedinţa lui Coen Stork, au mai fost mobilizate câteva pentru ceilalţi invitaţi. O amplă "operaţiune" pentru supravegherea periculoasei întâlniri de prânz a unui grup de intelectuali români cu un am­basador occidental la Bucureşti, la anul 1989. Periclitat, regimul îşi luase toate măsurile de precauţie. Nimic nu-l putea clinti din şa. Era pregătit să mai călărească ţara o sută de ani...
Ion Bogdan LEFTER