"Petre Ţuţea şi alţii", capodopera Securităţii

"Nu pot evita neplăcerile bătrâ­neţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la 90 de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la ne­ruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la sufe­rin­ţele bătrâneţii, îmi dau seama că în na­tura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi."

La etajul VIII al unui bloc vechi de pe Şipotul Fântânilor, aproape de una din intrările în Cişmigiu, continuau să vină în 1989 mulţi musafiri. Majoritatea pentru a se bucura în faţa unui spectacol de inteligenţă şi cultură, izvorât poate şi din "neruşinarea nelimitată" a vârstei de 87 de ani. Alţii, câţiva, se perindau pentru a da cu subsemnatul la Securitate despre ce discută "obiectivul".

De la intrare cu­prindeai într-o privire o cămă­ruţă îngustă, garnisită cu câteva scau­ne, şi o etajeră îndesată cu nişte cărţi, aşezată în faţa unei dor­meze vechi cu ladă. La căpătâiul dor­mezei mai tronau câteva teancuri de volume, acelea pe care "băieţii" de la Securitate nu apucaseră să le confişte. În rest, o firidă amenajată pe post de chi­cinetă şi o toaletă în care abia aveai loc să te învârţi formau universul palpabil al lui Petre Ţuţea – locul din care îşi ducea auditoriul spre nemărginirea lu­mii. "Acelaşi ritual de fiecare dată, trezirea din hibernare, câteva mici lamentări inerente vârstei pe care le rostea mucalit şi apoi revigorarea lui pe măsură ce începea să dialogheze... Căci nu povestea, Petre Ţuţea întotdeauna dialoga socratic cu cineva. Uneori se aprin­dea împotriva lui Huxley. Alteori îl contrazicea pe Cioran sau avea o dispută impetuoasă cu Kant. Deseori îi aducea în discuţie, cu mare admiraţie, pe Vlad Ţepeş sau pe Şte­fan cel Mare: «Ce ar fi istoria noastră fără ei? O pajişte cu miei cuminţi...». Era un om foarte sociabil şi cred că suporta greu singu­rătatea. Se bucura tare mult de fiecare vizită", povesteşte cineas­tul Nicolae Mărgineanu.

Dosarul de securitate "Petre Ţuţea şi alţii" se deschide în ia­nua­rie 1989 cu o "notă de analiză" prin care se impune continuarea ur­măririi informative a "obiectivului" şi anchetarea "elemen­telor le­gionare" care îl vizitează – măsură ce trebuia îndeplinită până la 25 februarie. Cele mai mari griji ale "băieţilor" erau "asi­gurarea controlului asupra lucră­rilor sale, prevenirea multiplicării şi difuzării în ţară sau în străină­tate a lucrărilor cu caracter duş­mă­nos" şi "intensificarea măsu­rilor preventive asupra legăturilor sale în vederea izolării obiectivului şi reducerii posibilităţilor acestuia de a lua legătura cu elemente legionare şi reacţionare din Occident".

Cineastul Nicolae Mărgineanu îşi aminteşte despre prima sa vizită în casa lui Ţuţea: "La în­ce­putul anului 1989, Ion Ladea, prietenul meu din tinereţe, care făcuse şi el câţiva ani buni de închisoare, mi-a dat adresa lui Petre Ţuţea şi mi-a spus că acesta stă tot timpul acasă şi are uşa deschisă. Era destul de bolnav şi iarna nu putea ieşi din casă, m-a avertizat că dacă vreau să-l cunosc să mă grăbesc, căci nu se ştie cât o mai poate duce. Apoi mi-a sugerat să iau liftul până la ultimul etaj şi apoi să cobor pe scări un etaj, pentru a-i deruta pe informatorii care presupunea că sunt în bloc. Acum îmi vine să zâmbesc, dar atunci mărturisesc că am respectat această minimă şi naivă prudenţă. Pe de altă parte, erau frământări mari în ţările vecine, aşa că presupuneam că Securitatea avea destule probleme ca să mai aibă timp să se intereseze cine mai vizitează un bătrân filosof care trăia la limita mizeriei. Dar iată că m-am înşelat. Am aflat abia acum, că aparatul de control al Securităţii funcţiona încă, imperturbabil la schimbările sociale care se întrezăreau.

Nu m-am dus să-l vizitez cu un scop politic. Departe de mine acest gând. Eram pur şi simplu curios să-l cunosc. Se dusese vestea, circulau deja legende despre el. Pe urmă ştiam că este foarte bolnav şi că poate are nevoie de ceva. Îmi era de fapt foarte dor de tatăl meu, îi simţeam lipsa şi voiam să stau de vorbă cu un fost prieten şi coleg de-al lui de suferinţă.

Aşadar, i-am bătut la uşă. Un glas stins mi-a răspuns să intru. Petrică Tuţea era culcat în pat, învelit cu mai multe pături şi haine, iar pe cap avea o ciupilică veselă, de copil, cu un pampon în vârf. În garsonieră era destul de frig. Am avut senzaţia că într-adevăr este foarte bolnav, dar treptat, după ce i-am spus cine sunt, şi-a amintit de tata şi a început să se învioreze.

Era destul să-i pun o întrebare şi cred că vorbea o jumătate de oră. Vorbea cu elocvenţă şi îşi dezvolta ideile cu o mare plăcere. Era o sărbătoare să-l asculţi. Era un orator formidabil. După vreo jumate de oră începea să se încălzească, ochii îi străluceau, figura lui prindea culoare, apoi începea să dea jos din hainele cu care era înfofolit şi să gesticuleze din ce în ce mai amplu. Pe măsură ce vorbea mă mi­nunam, căci omul din faţa mea se transforma. Bătrânul suferind şi anemic devenea treptat o mare forţă care te copleşea. Era aşa de limpede şi convingător în expunere, încât era imposibil să nu înţelegi când îţi explica ceva, să nu intri în miezul problemei. Desigur, nu eram eu partenerul ideal pentru o discuţie, dar lui Petre Ţuţea îi plăcea să vorbească, ducea lipsă de ascultători".

Notele din dosarul informativ din ianuarie ’89 îl conturează pe "Nea Petrache", cum îi spuneau mulţi dintre apropiaţi, în câteva linii strâmbe: "Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste pe care le-a difuzat în rândul unor legături ale sale", "Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice nu sunt apreciate şi publicate, şi de aceea le dă spre studiere unor legături mai apropiate, în manuscris sau dactilografiate", "Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, jonglând cu termeni şi concepţii filosofice şi reuşind, prin modul în care ştie să analizeze diferite evenimente internaţionale, să stârnească interesul auditoriului şi, prin aceasta, consi­derându-se una dintre cele mai luminate minţi". Lucruri pentru care se impune clarificarea unor chestiuni prin reţeaua de informatori, dar şi prin "mijloacele speciale ale tehnicii operative care se află instalate la domiciliul obiectivului". Securitatea voia să afle "cine sunt persoanele care îi dactilografiază lucrările; cine îi facilitează scoaterea sau introducerea în sau din exterior de publicaţii sau diverse obiecte; ce intenţionează să facă cu lucrările sale şi ce persoane au cunoştinţă de ele; cui a promis că îi dă câte un exemplar".

Aşa că, până la sfârşitul lui februa­rie 1989, au trecut pe la interogatoriu mai multe persoane dintre cele care îl vizitau în mod frecvent pe Petre Ţuţea.

Scriitorul şi profesorul Marcel Petrişor, cel care nota prelegerile lui "Nea Petrache", povesteşte că în Bucureşti lui Ţuţea i se spunea "So­cratele României". "Dar Securitatea nu era interesată de aspectul socra­tic, ci de faptul că el era o reminiscenţă din marile figuri pe care Le­giunea le avusese. Voiau să fie, dacă se poate, distrus. În puşcărie nu l-au distrus, aşa că voiau să-i limiteze contactele cu lumea. El era urmărit în mod special, aşa cum nu erau alţii. Sublinia importanţa naţionalismului, a tradiţiei, a ortodoxiei şi ecourile astea care pătrundeau în «sferele înalte» nu conveneau."    

Marcel Petrişor îşi mai aminteşte că "în blocul de vizavi era un punct de supraveghere, iar pe acelaşi palier al blocului în care locuia erau nişte veci­ne care stăteau cu chirie, nişte para­şute care controlau cine vine în fiecare zi. Nea Petrică le privea ca pe nişte nepoate, nu s-a supărat pe ele, deşi l-au şi furat odată."

În primele luni ale lui ’89 a trecut pe la interogatoriu, inevitabil, şi Ţuţea: "Tovarăşu’ Ţuţea, dumneata corupi tineretu’!". "Cum să fac eu asta cu o singură gură, când dumneavoastră aveţi radioul, televiziunea şi toate celelalte la dispoziţie!?" "Da’ ce le spui dumneata tinerilor?! La 1 decembrie, când noi încercam să organizăm sărbătoarea, să vorbim, să come­morăm, să discutăm, dumneata, în faţă la Athénée Palace, strânseseşi mai multă lume decât putusem noi să strângem."

Lui Nea Petrache îi venea să glumească:
 "Domn’le, dacă mă mai acuzaţi de chestia asta, să ştiţi că o să vă pară rău". "Cum adică, ne ame­ninţi?" "Păi, o să mor de râs dacă vă mai aud, şi eu sunt sărăc, nu mai are cine să mă înmor­mânteze, va trebui să mă înmor­mântaţi voi!" "Domn’le , nu îţi bate joc de noi!" (…) "Da’ de ce m-aţi adus aici?" "Să stăm de vorbă…" "Atunci când aţi venit la percheziţie aţi zis că pentru Bi­blii, pentru lite­ratură pornografică şi pentru droguri. Păi, pentru asta m-aţi adus voi pe mine?!" Aşa îşi aminteşte Marcel Petrişor povestea lui Ţuţea după vizita la Securitate.

"Percheziţiile erau pretextul pentru a vedea cine era pe-acolo, ce cărţi mai are, motive ca să-l umfle şi să-l ducă la interogatoriu. Iniţial te che­mau printr-o carte poştală, printr-o convocare, dar dacă nu răspundeai veneau şi îţi făceau percheziţie ca să motiveze cumva. M-au chemat şi pe mine, nu m-am dus şi au venit la scotocit. Apoi m-au luat la interogatoriu şi m-au sfătuit să renunţ la vizite. Le-am spus că eu sunt legat de el pe viaţă şi că nu renunţ. Atunci mi-au cerut să nu-i mai aduc pe alţii."

Printre cei care au fost "săltaţi" în această perioadă a fost şi studentul de la Litere de atunci Marian Mun­teanu: "De ceva vreme,  datorită profesorilor mei Ion Coja şi Ioan Alexandru, am ajuns acasă la «bătrân». Mai mulţi oameni apropiaţi încercau să-l ajute, iar rolul meu iniţial era acela de a merge zilnic la plimbare cu dânsul. Făceam asta de prin ’87. Eram acolo de la două şi jumătate după-amiaza până pe la 5-6 seara. Se mişca destul de greu, avea nevoie de sprijin, iar pentru mine a fost marea şansă de a-l asculta aproape în fiecare zi. Avea acest har extraordinar de a te cap­tiva şi o disponibilitate uriaşă de a vorbi. Ţinea prelegeri ore întregi pe diverse teme. Eram conştient de riscul pe care mi-l asum, dar şansa de a sta în preaj­ma «bătrânului» întrecea orice fel de risc. Întâlnirea cu un om ca el face parte dintre ocaziile foarte rare în viaţă. Am adus foarte mulţi colegi la el, îi luam cu mine la plimbările prin parc, mă gândeam să nu profit singur de acest tezaur. Cei de la Securitate au simţit asta ca pe o foarte periculoasă formă de coagulare în jurul lui a unor grupuri numeroase.

Prima dată am primit nişte atenţionări indirecte, prin ’88. Am fost chemat la Organizaţia de Partid a Facultăţii, era acolo şi o persoană din partea Securităţii. Mi s-a spus că nu e un lucru bun să mobilizez studenţii şi să-i duc la el. A fost ca un avertisment.

Mi-am dat seama că eram urmăriţi, filajul era aproape vizibil, era evident că erau unii care se ţineau după noi la o anumită distanţă când ieşeam la plimbare, ne făceau şi poze. Era chiar amuzant… Nu ştiu ce-şi imaginau ei că puteam face, un bătrân cu un tânăr care se plimbă prin parc…

La începutul lui 1989, doi colegi, care fuseseră deja chemaţi, m-au anunţat că a început o anchetă şi că o să mă ia şi pe mine. Acum nici nu mai ştiu dacă să le fiu recunoscător sau nu, pentru că am distrus atunci nişte materiale pe care mi le notasem de-a lungul vremii din prelegerile «bătrâ­nului». Au venit acasă, mi-au făcut percheziţie în lipsa mea, iar a doua zi m-au ridicat de la facultate. Am fost mai multe zile interogat la un sediu al Securităţii din Strada Eforie.

Nu au fost violenţi, chiar au fost decenţi, pot spune, dar erau, desigur, foarte ameninţători. Mi s-a spus că risc cinci ani de închisoare potrivit Codului Penal, pentru că ceea ce făceam eu putea fi interpretat ca propagandă împotriva marxism-leninismului şi ca activitate de organizare a unor grupuri… Pentru mine era însă o chestiune mult mai periculoasă, pentru că aveam sarcina de a da mai multe telefoane. «Bătrânul» nu vedea foarte bine şi mă punea pe mine să sun şi să transmit anumite mesaje… Nu erau mari conspiraţii, dar am aflat mai târziu că şi aceste persoane pe care eu le sunam au fost vizate de această anchetă. Îmi era frică să nu fie considerată o conspiraţie împotriva regimului, ceva de genul ăsta… Eram îngrijorat şi pentru el, pentru că era într-o stare ceva mai dificilă cu sănătatea şi o eventuală arestare i-ar fi provocat sfârşitul.

Au încercat atunci să obţină de la mine nişte date care să justifice acţiunea. Eu le-am spus tot timpul că «discuţiile» sunt prelegeri de filoso­fie, de economie, nişte chestiuni culturale. La un moment dat, a apărut un colonel destul de agresiv. Nimeni nu se prezenta pe nume. De regulă, eram în cameră cu un căpitan şi cu un lo­cotenent, aşa se prezentaseră, fără grade şi nume adevărate. Mi s-a im­pus să nu îl mai vizitez şi mi s-a spus că de data asta mă lasă liber, dar dacă se repetă voi fi arestat şi închis. Sigur că eu m-am dus la el în continuare, dar din acel moment nu am mai dus pe nimeni, pentru că nu voiam să mai expun pe cineva. Din interogatoriu mi-am dat seama că ascultaseră telefoanele, că erau microfoane în casă şi că totul era urmărit.

Îmi puneau întrebări din conversaţii pe care le avusesem doar eu cu el. Mă întrebau chestiuni de genul: «Dar când a spus de consecinţele revoluţiei franceze şi a dat exemplu că la noi socialismul a avut rol negativ?!». Eu le spuneam mereu că sunt lucruri de un înalt nivel intelectual. «Dar pentru că tăceai înseamnă că erai de acord cu el». «Eu sunt doar un student, încerc să învăţ de la el…» Le spuneam bla-­bla-uri până la exasperare, ei nu pricepeau exact ce spune el şi erau enervaţi de o anumită terminologie. Am scă­pat ieftin, pentru că eu cred că an­cheta viza persoane mai importante care erau în contact cu dânsul, de exemplu Ioan Alexandru, profesorul meu de literatură universală, care vorbea la curs de Ţuţea şi recomanda studenţilor să meargă la el".  

După cele câteva zile de interogatoriu, Marian Munteanu i-a povestit lui Nea Petrache experienţa. Răspunsul lui a fost premonitoriu: "Dragul meu, regimul ăsta se va prăbuşi curând. Dacă pentru un bătrân de aproape 90 de ani fac atâta tevatură înseamnă că sunt pe ducă". Toţi cei care au fost în preajma "maestrului" – Ţuţea ura cuvântul – îşi amintesc obli­gatoriu de uriaşul simţ al umo­rului pe care îl avea. Pe studentul Munteanu l-a întrebat după vizita la Securitate: "Te-au bătut?". "Din fericire, nu." "Eh, atunci înseamnă că nu îmi mai acordă atâta importanţă", a râs Nea Petrache. "Făcea glume, zicea că sunt nişte tâmpiţi care oricum nu înţeleg nimic. Îmi spunea că la întâlnirile cu ei e bine să le spunem lucrurile adevărate, poate li se des­chi­de mintea."