Pictorul de… lozinci

În primăvara anului 1989, Constantin Zgâmbău era unul dintre cei 15 pictori de lozinci din Combinatul Siderurgic de la Hunedoara. Visa să urmeze Facultatea de Arte Plastice şi se pregătea pentru "Cântarea Ro­mâ­niei", dar şi pentru expoziţia pe care urma să o verniseze.

În paralel, cu ajutorul directorului general al CSH, Sabin Faur, şi a contabilei de la sindicat, continua să ducă ajutoare copiilor de la Casa de Copii din Baia de Criş.

Povestea lui Constantin Zgâmbău seamănă cu a unui personaj de film. S-a născut într-o familie săracă cu şapte copii. A crescut timp de cinci ani la casa de copii. Acolo a des­co­pe­rit pictura. A terminat o şcoală profesională, apoi liceul, iar după 1989 a absolvit Universitatea de Arte Plastice Bucureşti.

RESPONSABIL CU PROPAGANDA VIZUALĂ
"Am petrecut cinci ani din viaţă în casele de copii. Am terminat şcoala profesională şi din 1973 am început să lucrez în Combinatul Siderurgic de la Hunedoara, ca lăcătuş. Mergeam în paralel la un cerc de artă plastică. Ta­lentul mi-l descoperisem la casa de copii şi credeam că pictura e o meserie secretă.

Am terminat în acest timp liceul la seral. Inginerul Martineac, care era şef de secţie la Laminorul 650, a descoperit că pictez foarte bine. Din cauza Partidului, era disperare mare în rândul şefilor de secţii că nu puteau pune la punct propaganda vizuală şi gazetele de perete, care erau mai importante chiar decât producţia. Aşa am ajuns să pictez lozinci", îşi aminteşte astăzi Constantin Zgâmbău.

Se confecţionau panouri mari cu citate din ceea ce declara Nicolae Ceauşescu, cu îndemnuri la muncă şi la economisirea energiei şi a materialelor. Erau teme date de congrese, se lucra la pregătirea sălilor de şedinţe, a sărbătorilor de 1 Mai, 23 august etc. De aceste lucruri se ocupau doar aproximativ 18 oameni scoşi din producţie.

Erau nişte "pri­vilegiaţi", nu puteau fi daţi afară. Erau pictori puţini, iar activiştii şi şefii de secţii erau înnebuniţi să nu-i piardă. "Era concurs între secţii privind propaganda vizuală, a gazetelor de perete şi, de aceea, era obligatoriu să iei diplome. Secretarii de partid se băteau între ei, trebuia să aibă rezultate, că altfel nu erau promovaţi. Imaginea conta la ei, care nu erau buni meseriaşi", povesteşte pictorul.
MUNCĂ ÎN CONDIŢII GRELE
"Lucram cu DUCO, făceam lozincile, eram scriitorul de lozinci. Nu se găsea foarte multă lume să lucreze aici, dar eram încântat că aveam materiale la discreţie, învăţam foarte multă culoare. Nu le plăcea multora să facă aşa ceva. Am învăţat pictură scriind lozinci. Imaginaţi-vă că aveam la dispoziţie panouri imense.

Nici nu mă mai interesa textul, ci compoziţia. Mă jucam cu culorile. Fiecare lozincă era pentru mine ca un tablou. Chiar dacă textul era o prostie, dar voiam să fac ima­ginea frumoasă, să pun probleme plastice. Sunt artişti profesionişti care au făcut tablouri cu Ceauşescu, dar care şi-au dovedit talentul şi măiestria. Singurul lor păcat era că subordonau arta la o temă politică.

Am câştigat foarte multe premii pe combinat şi pe judeţ. Era comic totul. În gazetele de perete făceai caricaturi ale unor salariaţi. Îmi amintesc că în 1989 era un maistru destul de tâmpit. Crease multe pro­bleme oamenilor cu care se purta mizerabil. Omul făcuse o gafă şi şeful de secţie a cerut să fie dat ca exemplu la gazeta de perete. A doua zi, plângând, s-a rugat de şeful de secţie să dea caricatura jos.

Trebuie să recunosc că abia mai târziu mi-am dat seama cât de mult am învăţat. Fiecare literă era tăiată cu cuţitul, nişte cutere făcute de noi, făceam şabloanele şi, într-o cameră de 10/10 metri, suflam cu pistolul de diluant, zilnic, fără mască. Pur şi simplu nu se mai vedea nimic în jur. Toate trebuiau făcute repede. Atât de mult se muncea la tăierea şa­bloanelor, era ceva infernal, dacă aş spune unui grafician astăzi să taie un text de cinci fraze pe un panou de 1 m/70 de cm, ar refuza să facă aşa ceva. Trebuia să faci 30-40 de bucăţi, cel puţin. Pregăteam fundaluri, tăiam zilnic şabloane, afişele se făceau din cuţit şi apoi suflam ca şablon sau de mână. Activitatea sportivă, culturală, tot trebuia făcut. Activiştii concurau între ei, aşa că aveam mult de furcă.

Sistemul de lucru era simplu. Veneau directive de la Partid săptămânal cu ceea ce trebuia schimbat legat de propaganda şi întărirea acesteia la nivel de întreprindere. Totul trebuia să se regăsească pe aleile combinatului. Activitatea politică trebuia să se vadă la locul de muncă. Vara era nenorocire. Mate­rialele se luau din producţie din fiecare secţie, pe bonuri de consum. Propaganda vizuală nu era trecută în bugetul întreprinderii, ca să nu se vadă că se cheltuiesc bani", spune Constantin Zgâmbău.  
ATELIERUL DIN BECI
"Lozincarii" lucrau într-un atelier situat într-un beci. Acolo, Constantin Zgâmbău împreună cu un coleg as­cul­tau Europa liberă. "Aveam un ra­dio pe lămpi. Când eram doar noi doi, în­drăzneam să ascultăm Euro­pa li­be­ră. Uşa atelierului din beci era de ta­blă şi trebuia împinsă cu piciorul. Nu aveai cum să nu auzi că vine cineva.

Securistul combinatului îşi mai fă­cea apariţia pe acolo. Atunci în­chi­deam repede radioul", rememorează Constantin Zgâm­bău. Tot în atelierul din beci a scris şi singura sa lozincă îm­potriva lui Nicolae Ceauşescu. "Con­fecţionam decorurile pentru Re­ve­lion. Gân­diţi-vă ce muncă era să aco­perim atâtea hale întinse pe 15 ki­lo­metri de combinat! Era mare haz, era comedie, până când am auzit ce se întâmplă în ţară, tot de la radio, fireşte. În ziua de 22 decembrie 1989 am scris pri­ma pancartă - Jos Ceauşescu! Nu mi-a păsat. Când a venit mulţimea, am pus-o pe două cozi ale unor stea­gu­ri ale PCR. N-a fost greu să scriu pan­carta, mai greu a fost să găsesc a doua persoană care să ţină de celălalt capăt".


PREMII PESTE PREMII
În primăvara anului 1989, Constantin Zgâmbău şi mulţi dintre colegii săi de la cercul de arte plastice al combinatului urmau să participe la "Cântarea României". "Am fost premiat la toate ediţiile. Primul premiu l-am luat în armată cu o lucrare cu o arătură şi un deal. În 1989 ştiam cam cum se putea profita de pe urma «Cântării României».

Ca să ceri ceva pe linie culturală de la Partid, trebuia să ai rezultate. Nu era suficient să fii artist individual, să pictezi şi să te duci să iei un premiu. Nu te băga nimeni în seamă. Ne-am adunat mai mulţi şi ne-am gândit că pe baza diplomelor puteam să obţinem mai multe drepturi. Ştiam care e tipul de gândire al activiştilor, al celor care erau în comisie, că erau slugarnici. Cum vânăm diplomele?! Strategia era simplă. Nu trebuia să concurăm doi artişti cu aceeaşi temă. Dacă unul făcea un furnalist, altul trebuia să picteze un oţelar şi tot aşa.

Aveam nevoie de material pentru lucrările noastre. I-am cerut aprobare directorului general al CSH, Sabin Faur, să fotografiez în combinat. Nu aveai voie oricum, pentru că se considera că faci spionaj. Le-am dus colegilor material. Fiecare a făcut câte o lucrare. Strategia a prins, şi la ediţia 1989 toţi membrii cercului de artă plastică am luat premii. Vă daţi seama ce forţă am de­ve­nit. Luaserăm vreo 15 premii, iar corul combinatului, format din câteva zeci de persoane a luat o singură dis­tinc­ţie.

Premiile se dădeau la Deva, pe scenă, de şefii de la Partid. Toţi eram pe scenă. Ce mai, deveniserăm mândria combinatului şi a secretarilor de partid pe secţii", îşi aminteşte râzând pictorul. El adaugă că lucrarea cu care a luat premiul I reprezenta portretul unui furnalist, realizat din trupuri de furnalişti muncind. Tabloul a rămas multă vreme într-o sală de protocol a CSH, până într-o zi când a dispărut. "Probabil că l-a vândut cineva", spune Constantin Zgâmbău.    
LA CASA COPILULUI
1989 era al şaptelea an în care Constantin Zgâmbău, cu ajutorul directorului general al CSH, Sabin Faur, al contabilei de la Sindicat, Stela Ungureanu, ducea o mulţime de ajutoare Casei de Copii de la Baia de Criş. Pictorul fusese "locatar" timp de doi ani al acestei instituţii. De câteva ori pe an, acolo se duceau tot soiul de materiale, începând de la cocs pentru încălzirea clădirilor şi până la becuri, alimente şi chiar portocale de Crăciun.

"După ce am văzut ce au însemnat închisorile comuniste, am înţeles că s-a întâmplat la fel şi cu noi, cei care am avut neşansa să locuim acolo. Am dorit să ajut Casa de Copii de la Baia de Criş atât cât mi-a stat mie în putere. Anual, acolo erau între 150 şi 180 de copii. M-am speriat de ceea ce am găsit la casa de copii. E uşor să spui că era rău acolo. E greu să povesteşti ceea ce se întâmpla. Plini de bube, scheletici, cu privirea stinsă, cu încălţămintea ruptă, cu haine modeste, cam aşa arătau copiii. În clădiri - frig, geamuri sparte, saltele ude de pipi, fără cărbuni etc.", re­memorează Constantin Zgâmbău.

A decis să facă ceva şi s-a dus în audienţă la directorul ge­neral al CSH. "Sabin Faur e din partea locului. Ştia ce e acolo. Eu făcusem cerere să mă primească în audienţă şi motivasem de ce vreau să îl văd. Din acel moment am avut în dumnealui cel mai mare sprijin. Mi-a interzis să stau pe la uşi. De atunci, toate listele cu ajutoare erau aprobate de Sabin Faur. Timp de şapte ani, Combinatul a dat ajutor celor de la Baia de Criş. Dădea ordin să fie casate în acte o mulţime de lucruri, pe care să putem să le ducem acolo. Mai mult, directorul îmi spunea că dacă mă opreşte Miliţia pe drum în timp ce duceam ajutoarele, să spun că m-a trimis dumnealui.

Şi unii miliţieni care ne opreau şi vedeau unde mergem dădeau mâna cu noi şi ne felicitau. Stela Ungureanu, contabila de la Sindicat, a reuşit să facă astfel încât ca din cotizaţia membrilor să fie acordate şi pachete pentru copii. A fost o situaţie unică în România. Era atâta deschidere şi atâta iubire. De Crăciun - pe lângă pachetele muncitorilor, erau şi pentru acei copii. Pentru copiii muncitorilor, pachetele de Crăciun erau distribuite după săr­bătoare ca să nu se respecte regula religioasă. Sabin Faur a insistat ca acei copii de la Baia de Criş să primească respectivele cadouri chiar în ajun.

Educatorii furau, erau mize­rabili precum gardienii la închisoare. De aceea, le dădeam copiilor perso­nal, ca să nu fure. N-am vrut să se bucure de nimic! Ar fi fost ca şi cum aş fi răsplătit gardienii. Muşcau din portocală cu coajă cu tot. Gândiţi-vă cum arătau o sută şi ceva de copiii muşcând din portocale cu coajă cu tot! Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut sindicatul în decembrie 1989?! A scos acele ajutoare pentru copii. Au luat şi ceea ce mai aveau acei copii!", spune Constantin Zgâmbău.


CASELE DE COPII - LAGĂRE
Pictorul Constantin Zgâmbău, care şi-a petrecut cinci ani din viaţă în orfelinate, crede că sistemul politic de până în 1989 a fost singurul vinovat pentru drama copiilor ins­ti­tuţionalizaţi: "Statul voia să aibă o sursă de «materie primă» pentru puşcării. Copiii erau ţinuţi în asemenea condiţii pentru a ajunge
în puşcărie. Maximum 20% dacă ne-am salvat, dar restul, mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajungea.

Pentru ei nu exista altă şansă decât furtul. Era senzaţia de răzbunare pe societate. În 1989 erau în jur de 280 de case de copii în România, care adăposteau fiecare cam 150 de suflete. Generaţii la rând au aprovizionat puşcăriile. Re­pre­zentau mâna ieftină de lucru pe şantiere. Relaţiile dezordonate dintre băieţi şi fete dădeau naştere la alţi copii, care ajungeau iarăşi în casele de copii şi apoi materie primă pentru puşcării. Caracterele puternice sau ce-o fi vrut Dumnezeu am reuşit să scăpăm! Era un traseu planificat de stat şi ar fi bine să se vorbească despre aceste lucruri!".