Planuri de îmbunătăţire pentru sectorul turistic

În primul semestru al anului 1989, Valea Prahovei era înscrisă pe lista "de finanţare" a unităţilor tu­ristice. Prin intermediul publi­caţiilor vremii, Ministerul Turismului dădea "asigurări" cu privire la crearea unor condiţii de cazare mai bune şi mai moderne. Sub tutela regimului condus de Nicolae Ceauşescu, "oamenii muncii din sectorul turismului intrau în noul an cu hotărârea de a lucra cu mai multă răspundere şi pasiune…". 

Deşi promisiunile păreau interminabile, nu toate staţiunile montane urmau să fie modernizate. Potrivit mărturiilor acordate de actualii reprezentanţi ai instituţiilor publice din Azuga, Diana Dumbravă şi Alexandru Debreti, realitatea era cu totul alta. "Nu o să vă vină să credeţi, dar Azuga abia prin 2003 sau 2004 – nu mai ştiu exact – a devenit oficial staţiune. O realizare a actualului primar, pe baza muncii întreprinse de vechea gardă a Primăriei", mărturiseşte Camelia Diana Dumbravă, membru fondator al Asociaţiei de Turism Azuga. "În 1989, continuă Diana Dumbravă, nu aveam capacităţi de cazare, nu ne aliniam în dezvoltarea turistică. Se spunea că «mai avem foarte mult de lucru». Era foarte ciudat, fiindcă la vremea aceea, şi mai ales la începutul iernii, când toată lumea venea la munte, Azuga era conside­rată un fel de Cenuşăreasă a Văii Prahovei (zâmbeşte). La noi funcţiona, şi încă funcţionează, Fabrica de Şamotă (cărămidă refractară). E un lucru foarte important, pentru că odinioară polua şi era un mare impediment. Din această pricină, Azuga era ocolită şi nu existau investiţii. Şi, de ce să nu recu­noaştem, nici propuneri de amenajare."

În acelaşi timp, cadrele ministerului insistau asupra diversificării ofertei turistice şi adaptarea acesteia la cerinţele pieţei inter­na­ţionale. Scopul "angajamen­te­lor"? O circulaţie turistică superioară celei din 1988, "care să permită realizarea unui volum sporit de prestaţii turistice".  

În ceea ce priveşte problema de infrastructură cu care se confrunta oraşul Azuga, regretul persistă şi acum, după 20 de ani. "Azuga avea peisaje minunate, era o staţiune extraordinară din punct de vedere al panoramei. Însă toate activităţile aveau loc… în jurul ei. Masele de oameni care veneau la munte, fie pentru schi, fie pentru odihnă, po­pu­lau staţiunile din jur. Poiana Braşovului, Sinaia, Buşteni aveau ce să ofere în 1989. Când noi nici nu ne gândeam la atributul de staţiune turistică, restul aducea elemente interactive precum teleschiurile.

S-a muncit foarte mult pentru ca Azuga să ajungă la nivelul la care se află astăzi. Pentru că a rămas niţel în urmă! Îmi aduc aminte că în 1989 eram la Facultatea de Comerţ, în Bucureşti (deşi eu sunt din Sinaia)… şi îmi părea rău când vedeam cum se poartă «bătălia» în jurul Braşovului, Buşteniului…", încheie Diana Dumbravă.

Mai mult, îndrumaţi de Ministerul Turismului, "localii" staţiu­nilor plănuiau extinderea mijloa­celor de transport pe cablu. Dacă în 1988 au intrat în funcţiune şapte teleschiuri – în staţiunea Poiana Braşov, pe platoul Bucegilor, în staţiunea Rânca (Gorj), la Peştera şi Padina (Dâmboviţa) – în 1989 se pregăteau încă şase noi instalaţii de teleschi. Pe agenda de lucru mai fi­gurau modernizarea telescaunului de la Văliug (Reşiţa), prima şi cea mai veche instalaţie de transport pe cablu din România, creşterea capa­cităţii de transport, ca şi prelungirea traseului, "asigurându-se accesul lesnicios pe Muntele Semenic".   

Revenind la staţiunile montane, şi cu precădere la Azuga, Alexandru Debreti, primarul localităţii în perioada 1989-2000, ne dezvăluie: "La 64 de ani pot să spun cu mâna pe inimă că m-am născut, am crescut şi am trăit aici. Sunt un localnic cu diplomă. Tatăl meu a lucrat la Fabrica de Bere din Azuga timp de 55 de ani. În tot acest timp eu am fost convins că industria românească se va prăbuşi. Într-un astfel de context, când am ajuns la Primărie am avut un singur ţel: încadrarea oraşului Azuga în linia staţiunilor cu blazon. Noi eram sacrificaţii Văii Prahovei… şi aici vorbesc din punct de vedere industrial. Aveam fabrici peste fabrici. M-am străduit să fac tot ce s-a putut, sub diferite administraţii şi guverne. Azi, ca o încununare a ne­buniei mele de 11 ani, Azuga e o staţiune turistică". A crezut în şansa acestui orăşel, deşi polul era reprezentat de alte staţiuni. "În ’89, Buşteni era punctul de vacanţă al tuturor. Veneau studenţi, elevi, oameni modeşti, familii etc. Pe de altă parte, existau Sinaia şi Predeal, care erau considerate «de lux». Evident, Predealul a crescut şi datorită lui Nicolae Ceauşescu. După ce şi-a făcut reşedinţa la Predeal, a creat o nouă modă, astfel că toţi visau cu ochii deschişi la un concediu acolo. Chiar în perioada aceasta, şi până la sfârşitul lunii ianuarie, după ce amândoi îşi serbau zilele de naştere, stăteau la Predeal", povesteşte Alexandru Debreti.  

Mai departe, tot printre preocupările ministerului, pe 1989 fi­gura şi dotarea unităţilor cu tot ce este necesar, pentru a crea "o ambianţă cât mai plăcută şi condiţii optime de confort şi agrement". Cabanele montane, şi nu numai, urmau să fie înfrumuseţate pentru dobândirea unui cadru personalizat şi atrăgător. O atenţie suplimentară era acordată transportului turistic – o noutate fiind şi microbuzul de turism de fabricaţie românească.

În concluzie, prima decadă din 1989 fusese deja schiţată de instituţiile de turism subordonate marelui comandament. Chiar dacă anul 1988 primise o distincţie calitativă în domeniul "serviciilor în turism", acţiunea promitea să fie continuată în 1989, dar la cote şi valenţe superioare. Astfel, extinderea serviciilor turistice constituia în acel an "obiectivul numărul unu al tuturor lucrătorilor din turism".