Plecaţi cu sorcova, psihopaţi şi nevrozaţi – buletin de sănătate psihică: România ’89

"Bă, Ceaşcă ăsta a înnebunit de tot, fir-ar mama lui a dracu' de paranoic. Dar las' că nici nevastă-sa nu-i mai teafără. Aia măcar a fost nebună dintotdeauna." Vorbe pline de năduf, care începuseră să se audă, din ce în ce mai des, în ultimele luni ale "Epocii de Aur". Dar, în acelaşi timp, şi Ceauşescu însuşi afirma adeseori că doar nebunii nu cred că socialismul este cea mai bună şi cea mai dreaptă orânduire din istoria omenirii.

Două opinii aflate la extremele unui soi de folclor care, pe atunci, făcea din ce în ce mai des trimitere la psihiatrie. Pe de o parte, la psihiatria "lor". Dar pe de altă parte, la cea a poporului obligat să participe de voie, de nevoie la construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Ştim cu toţii ce credeam despre "nea Nicu" şi despre "Leana". Dar oare noi, oamenii obişnuiţi, poporul muncitor cum stăteam din punct de vedere al sănătăţii mintale? Este o întrebare pe care atunci, la fel ca şi acum, ne-o punem foarte rar. O întrebare probabil neplăcută, al cărei răspuns poate fi dat doar de specialiştii care au muncit în acest domeniu al sănătăţii publice.

STUDII ŞI ANALIZE PSIHIATRICE
Astăzi, prof. dr Radu Mihăilescu este directorul medical al Spitalului de psihiatrie "Al. Obregia". Conform spuselor sale, a început să lucreze în acest domeniu încă din anul 1983. De atunci şi până în 1995 a participat la diverse studii de specialitate, deosebit de complexe, care au fost derulate în cadrul singurului institut de cercetare specializat în acest domeniu. Iar în 1989 acumulase deja o experienţă deosebit de vastă. Experienţă care îi permite acum să vorbească obiectiv despre starea de sănătate mintală a românilor de acum douăzeci de ani, cu puţin timp înainte de încheierea Epocii de Aur.

La o analiză sumară am putea crede că acum două decenii bolile psi­hice erau deosebit de frecvente. Trăiam într-un stres continuu, pro­vocat, pe de o parte, de condiţiile de trai din ce în ce mai precare, iar pe de altă parte, de ura aproape generali­zată faţă de reprezentanţii unui sistem social şi politic pe care-l resim­ţeam din ce în ce mai greu. Totuşi, situaţia nu-i chiar atât de simplă pe cât pare la prima vedere.

Iar această primă impresie nu este chiar reală. Asta, pentru că în privinţa bolilor psihice, nu se pot face pur şi simplu nişte statistici, rezultat al simplei "numă­rători" a cazurilor şi a pacien­ţilor şi împărţirea lor pe categorii şi rubrici. Sau, după cum spune prof. Mihăilescu, "în psihiatrie, statrea de boală este mai greu de detectat decât în orice altă ramură a medicinei. Mo­tiv pentru care metoda de bază este tehnica interviului clinic. Iar studiul epidemiologic, care urmă­reşte să stabilească starea de sănă­tate min­tală a unui segment de popula­ţie, poate fi efectuat doar de specialiştii psihiatri".

Procedurile de determinare a stă­rii de sănătate psihică a unei po­pu­laţii sunt deosebit de laborioase. "Nu se poate merge pe teren, unde un operator străin de acest domeniu să întrebe în stânga şi dreapta «Bă, care eşti nebun?». Şi apoi să-i bifeze pe un tabel. Un asemenea studiu por­nea de jos, din policlinici, unde un anumit număr de pacienţi erau ve­rificaţi prin chestionare de specia­litate. Dintre aceştia se alegea un eşantion considerat, după cum se spune acum, reprezentativ. Apoi, cei incluşi în eşantion erau consultaţi amănunţit de specialişti psihiatri." Deosebit de laborios, un asemenea studiu durează câţiva ani la rând. Motiv pentru care datele statistice privitoare la starea de sănătate mintală a românilor nu se pot concentra doar asupra unui singur an, fie el chiar şi 1989. Dar imaginea de ansamblu obţinută prin studiile anterioare era valabilă şi în ultimul an al Epocii de Aur.
TITAN ŞI CENTAUR
Conform opiniei specialiştilor, pentru a fi cu adevărat semnificative, studiile privitoare la patologia psihiatrică din sânul unor comunităţi extinse trebuie să se deruleze la 10-15 ani distanţă unul de altul. Iar unul dintre cele mai complete studii de acest tip a fost "Titan I", desfăşurat între 1972 şi 1973. Un program deosebit de complex, în care au fost incluşi 11.729 de pacienţi, locuitori ai cartierului omonim din Capitală.

Un alt studiu epidemiologic de­o­sebit de important a fost proiectul "Centaur", dedicat psihiatriei infantile, în care au fost investigaţi 15.000 de copii cu vârstele cuprin­se între 0 şi 15 ani, atât din Bucu­reşti, cât şi din alte localităţi, inclusiv rurale.

Ulterior, studiul "Titan I" a fost reluat, în 1987-'88, sub numele de "Titan II", care a avut ca scop verificarea persoanelor investigate în "Titan I". Datele obţinute în cadrul acestuia erau valabile şi în cursul anului 1989.

Ce s-ar putea spune despre starea de sănătate psihică a românilor din acea vreme? Prof. Mihăilescu ne-a relatat că "Rezultatele tuturor acelor investigaţii erau consemnate în studii de sinteză. Dar acum acestea nu mai spun prea mare lucru. În ultimele două decenii, psihiatria a început să abordeze acest tip de afecţiuni după alte concepte clinice. Spre exemplu, acum nu se mai vorbeşte de "psihoze exogene" ori de "neurastenie". Acum, termeni precum "nevroze" şi "nevroze mixte" sunt incluse în categoria "tulburări de adaptare" sau "de tip anxios".

Conform studiului "Titan II", demenţele senile (maladia Alzheimer) afecta în jur de 3% din pacienţii investigaţi. Astăzi, pro­centul pare a fi cu mult mai mare. Această creştere a incidenţei bolii poate fi însă explicată prin faptul că, pe atunci, bătrânii mureau din alte cauze, înainte de instalarea acestei boli, extrem de grave. Afec­ţiunile psihice înregistrate cu oca­zia acestui ultim studiu, valabile deci şi în 1989, erau catalogate conform co­durilor de atunci ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. În acest sens, "sindroamele mixte (ne­vrotice şi psihopatice) afectau 46,39% din pacienţi, iar nevrozele, în jur de 25,09%. Specificăm că aceste cifre se referă la numărul pa­ci­enţilor luaţi în studiu. Dar, fiind vorba despre un eşantion reprezentativ, ele pot fi extrapolate pe în­trea­ga populaţie a ţării. 25,09%?

Aşadar, peste un sfert dintre ro­mâni sufereau de diverse forme de tulburări nevrotice? Probabil că pare mult, dar acelaşi procent este întâlnit şi în restul lumii, chiar şi acum, în zilele noastre. Mai ales că în categoria "tulburărilor nevrotice" sunt incluse cele mai diverse manifestări, de la insomnii rebele ori depresii şi stări de anxietate până la marile psihoze invalidante. Iar acestea din urmă afectau în jur de 16,87% dintre cei investigaţi. În această categorie intrau o gamă întreagă de afecţiuni, de la psiho­zele declanşate pe fond de alcoo­lism cronic la schizofrenie, deliruri sistematizate, psihoze ma­niaco-de­presive ori psihoze paranoide reactive. Tot în această categorie erau in­cluse şi stările de debilitate mintală de diferite grade.

În plus, studiul a confirmat datele deja existente în lite­ratura de specialitate internaţio­nală. Si anume că schizofrenia era pre­zentă mai ales printre persoa­nele cu un nivel scăzut de educaţie. În schimb, persoanele implicate într-o muncă intelectuală erau mai vul­nerabile în faţa aşa-ziselor "ne­vroze informa­ţionale", cauzate, în gene­ral, de suprasolicitarea min­ţii în cadrul proceselor de asimilare şi prelucrare a unor cantităţi sporite de informaţii.

TERAPII DE ŞOC
Referitor la tipurile de tratament aplicate acum două decenii, prof. Mihăilescu ne-a relatat că, la un moment dat, s-au folosit un grup restrâns de medicamente, ceva mai vechi, descoperite de mult timp, dintre care unele aveau şi destule efecte secundare. În unităţile spita­liceşti din Bucureşti se utilizau însă mai ales medicamente noi. Iar în 1989, chiar şi unele "de ultimă oră". În acea perioadă se mai foloseau şi te­rapii zise "de şoc", care uneori erau deosebit de dure. Dintre acestea, electroşocurile se aplicau pe scară largă. Dar se utilizau fără "consimţământul informat", adică fără acordul expres al pacientului. As­tăzi, deşi în foarte multe cazuri s-a dovedit a fi eficient, acest procedeu nu se mai aplică deloc în Spitalul Obregia.

Studiile epidemiologice cu­pri­n­deau populaţia obişnuită. L-am mai întrebat pe prof. Mihăilescu dacă şi nomenclaturiştii ajungeau pe mâ­na psihiatrilor. "Boala psihică este democratică şi nu are nici un res­pect pentru graniţele de clasă so­cială: îl loveşte şi pe cel sărac, şi pe cel bogat, şi pe cel slab, şi pe cel pu­ternic.

Bineînţeles că se mai îm­bolnăveau şi "tovarăşii". Dar, când ajungeau în necaz, apelau la marile somităţi, la profesori. Ori pe atunci eu eram la începuturile ca­rie­rei, aşa că..." Am încercat să aflăm dacă psi­hiatria a fost într-ade­văr utili­zată şi ca "armă represivă". În aceas­tă privinţă, prof. Mihăilescu ne-a relatat: "Probabil că da, dar nu în proporţiile despre care s-a vorbit după 1990. Au existat cazuri, dar, până la urmă, fiecare psihiatru trebuie să răspundă în faţa lui însuşi pentru modul în care a înţeles să-şi facă meseria".