Politica "prieteniei, colaborării şi avantajului reciproc"

Autorităţile de la Bucureşti au oferit, pe bază de credit, începând din anii ’60, produse industriale româneşti pe anumite pieţe din Asia, Africa şi America de Sud, deoarece calitatea scăzută a acestora nu permitea vânzarea lor în condiţii de rentabilitate pe pieţele occidentale şi în statele membre ale Consiliului de Ajutor Economic Re­ciproc. Exporturile de acest fel au fost încurajate de autorităţile române în scopul obţinerii din Africa, Asia şi America de Sud de materii prime necesare economiei româneşti, la preţuri cât mai reduse.

Acel tip de politică economică a generat, pe termen lung, mari pro­bleme în privinţa recuperării cre­ditelor acordate de România unor state din Africa, Asia şi America de Sud. Un exemplu în acest sens a fost şi cazul Republicii Guineea (prezentat într-un număr anterior). Practic, la sfârşitul anilor ’80, autorităţile de la Bucureşti nu reuşiseră să recupereze din Guineea o datorie în va­loare de aproximativ 13 milioane de dolari.

Un alt exemplu elocvent, datând de la sfârşitul anilor ’60, îl pre­zen­tăm în rândurile care urmează. Ca de obicei, pentru documentare am apelat la documente existente în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Cancelarie, dosarul 7/1969, filele 95-105 şi dosarul 64/1971, filele 11-15.

Cazul Indoneziei
În perioada 9-23 decembrie 1968, o delegaţie guvernamentală condusă de Florian Stoica, director în Ministerul Comerţului Exterior şi reprezentant al Băncii Române de Comerţ Exterior, s-a deplasat în In­do­nezia pentru a discuta cu au­to­ri­tă­ţile de la Djakarta problema reglementării datoriilor Indoneziei faţă de România. Florian Stoica a propus ca suma de 1,4 mili­oane de dolari, reprezentând contravaloarea ca­u­ciu­cului indonezian importat în anii anteriori de România şi neachitat de autorităţile de la Bucureşti, să fie utilizată pentru achitarea rulourilor compresoare exportate în Indo­ne­zia (în valoare totală de 440.000 de dolari), iar cu restul sumei respective (900.000 de dolari) să fie aco­pe­rită parţial rata pe care Indonezia tre­buia să o achite în anul 1965 (2.417.142  de dolari) pentru produsele ro­mâneşti pe care le importase pe bază de credit (vagoane de marfă, maşini-unelte, rulouri compresoare, gru­puri electrogene şi convertizoare de sudură). În momentul desfăşurării ne­go­ci­e­rilor, auto­ri­tă­ţi­le de la Dja­kar­ta au fost de acord cu soluţia pre­zentată de reprezentantul Ro­mâ­ni­ei, restul ratei din anul 1965 (în sumă de 1.488.980 de dolari) urmând să fie achitată la 31 decembrie 1970.

Totodată, Florian Stoica a propus reeşalonarea datoriilor din anii 1965-1968, pe care Indonezia le avea faţă de România, astfel încât să fie achitate atât ratele din anii 1969-1970, cât şi restanţele din perioada 1965-1968. Partea indoneziană a încercat să prelungească pe un termen de 25 de ani reeşalonarea datoriilor sale faţă de România, dar a fost de acord, în final, ca ratele din anii 1966-1970 se fie achitate în perioada 1971-1975, suma totală estimată (inclusiv dobândă de 4%) fiind de 15.827.654 de dolari.

Negocierile economice de la Dja­kar­ta s-au încheiat la data de 23 de­cem­brie 1968 prin semnarea unui pro­tocol de Florian Stoica, din partea Ro­mâniei, respectiv de Ismael M. Thajeb, director general pentru relaţii eco­nomice cu străinătatea în Ministerul Afacerilor Externe, din partea Indoneziei.

În şedinţa de la 27 ianuarie 1969, membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR au aprobat protocolul încheiat la Djakarta de delegaţia guvernamentală condusă de Florian Stoica, însă guvernul Indoneziei nu a ratificat documentul respectiv.

Doi ani mai târziu, Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Mi­niş­tri, l-a informat pe Nicolae Cea­u­şes­cu despre faptul că Indonezia nu şi-a achitat datoriile pe care le avea în relaţiile economice cu România – în sumă de 15.705.000 dolari (inclusiv o dobândă moratorie de 2.618.000 de do­lari), în contextul în care Adam Malik, ministrul Afacerilor Externe al In­do­ne­ziei, urma să efectueze în luna mai 1971 o vizită oficială în unele state so­cia­liste care au acordat credite In­do­neziei în anii ’60 (URSS, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Republica Demo­crată Germană, Ungaria şi Iugoslavia).

În nota trimisă la 17 mai 1971 de Ilie Verdeţ lui Nicolae Ceauşescu s-a semnalat faptul că România putea să adopte o poziţie similară cu cea a Franţei şi Uniunii Sovietice, state care, la rândul lor, încercau să îşi recupe­re­ze sumele cu care creditaseră In­do­ne­zia. În documentul respectiv se arăta că "Partea indoneziană a transmis (României – n.r.) un proiect de Acord care, în general, conţine pre­ve­deri similare acordurilor încheiate de aceasta cu Franţa şi URSS. Principalele prevederi ale acestui proiect se referă la reeşalonarea în rate anuale egale a datoriei respective pe o perioadă de 30 de ani (1971-1999) şi a dobânzilor aferente pe 15 ani începând din 1985; posibilitatea amânării de partea indoneziană a maximum 50% din pri­mele opt rate anuale, pentru pe­ri­oada 1992-1999, dar nu mai mult de cuantumul a trei rate anuale cu o dobândă de 4% pe an".

În acelaşi document s-a precizat că "RD Germană, RP Polonă şi RS Cehoslovacă, care au proiecte industriale începute în Indonezia, sunt in­teresate în reglementarea problemei datoriilor pe baza hotărârilor Conferinţei de la Paris a ţărilor creditoare occidentale, respectiv re­e­şa­lo­na­rea restituirii lor pe o perioadă de 30 ani, în timp ce RP Ungară in­ten­ţi­o­­­nează să discute pe bază de pro­puneri proprii, fără să ţină seama de acordurile încheiate de Indonezia cu Franţa şi URSS; RP Bulgaria şi RSF Iugoslavia vor susţine restituirea cre­di­telor lor într-un termen mai scurt pe motiv că, în cazul primei ţări, este vorba de un credit de valoare redusă (2 milioane de dolari), iar în cazul celei de a doua, creditele au fost acordate de întreprinderi, şi nu de Guvern".

După analizarea situaţiei, Nicolae Ceauşescu a propus discutarea pro­blemei respective într-o şedinţă a Prezidiului Permanent al CC al PCR, fapt ce s-a şi întâmplat la data de 24 mai 1971. Cu acel prilej, s-au aprobat patru variante ce urmau să fie propuse de reprezentanţii României, în mod gradat, negociatorilor indo­ne­zi­eni:
"a) reeşalonarea rambursării da­to­riei într-un termen mai scurt de 30 de ani;
b) reeşalonarea datoriei pe 30 de ani inclusiv dobânzile contractuale şi moratorii;
c) reeşalonarea pe 30 de ani numai a datoriei fără dobânzi, care ar urma să fie reeşalonate pe 15 ani începând din 1985;
d) acceptarea pro­punerii Părţii indoneziene de la punctul c) cu posibilitatea pentru aceasta de a cere amânarea rambur­să­rii a maximum 50% din primele opt rate anuale pentru perioada 1992-1999, dar nu mai mult de trei rate anuale".

În cazul în care se accepta planul iniţial, propus de autorităţile indo­ne­ziene, România urma să încaseze rate anuale de circa 400.000 de dolari până în anul 1985, respectiv circa 600.000 de dolari anual în perioada 1986-1999. Prin aplicarea acestei soluţii, autorităţile de la Bucureşti spe­rau să primească din Indonezia, în con­tul datoriei recunoscute de am­be­le părţi, mărfuri necesare eco­nomiei româneşti (cauciuc natural, cositor, petrol, cafea), astfel putându-se achita într-un ritm mai rapid sumele datorate. În concluzie, recuperarea datoriilor Indoneziei faţă de România s-a prelungit foarte mult ca urmare a inexistenţei unor mij­loa­ce care să le permită negociatorilor de la Bucu­reşti să cointereseze auto­ri­tăţile de la Djakarta în rezolvarea problemei respective. Această lipsă de prevedere a politicienilor români care s-au aflat la putere în anii ’60 s-a re­per­cutat în mod negativ asupra bugetului de stat al ţării şi, implicit, asupra nivelului de trai al populaţiei.
Lt. col. dr Petre OPRIŞ