Premier de cursă lungă

Maurer a fost premier vreme de 13 ani (1961-1974). A fost primul-mi­nis­tru cu cea mai lungă guvernare din istoria contemporană a Româ­niei.

DATE BIOGRAFICE
Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) s-a născut la Bucureşti. Părinţii săi au fost profesori.  Mama franţuzoaică şi tatăl german l-au botezat Jean Georges. După război, ca mulţi alţi comunişti ilegalişti ce şi-au românizat numele, el şi-a schimbat prenumele.

A absolvit Liceul militar din Craiova şi Facultatea de Drept din Bucu­reşti. În perioada interbelică a fost apărător în procesele intentate comuniştilor, motiv pentru care a fost primit în PCdR (1936). Arestat şi internat în vremea războiului în lagărul din Târgu-Jiu, datorită pregătirii mi­litare a fost trimis pe Frontul de Răsărit de unde a evadat. A fost organizatorul evadării lui Gheorghiu-Dej din lagăr, la dorinţa acestuia.

După 23 august 1944, până când a intrat în vizorul serviciilor speciale sovietice, care îi pregăteau implicarea în "ancheta Pătrăşcanu" (1948-1954), l-a secondat în funcţiile de stat pe Gheorghiu-Dej. Socotit "mâna dreap­tă a lui Dej" în manevrele acestuia de ieşire de sub hegemonia sovietică,

Ion Gheorghe Maurer a ocupat funcţii cheie pentru "noul curs" politic al României: ministru al Afacerilor  Externe (1957-1958), preşedintele Prezidiului Marii Adu­nări Naţionale (1958-1961), pre­şedintele Consiliului de Miniştri (1961-1974).
Din 1945 şi până la pensionare (1974) a fost membru al CC al PCR.
Este socotit principalul respon­sabil de desemnarea lui Ceauşescu ca succesor al lui Gheorghiu-Dej.


GUVERNUL MAURER
"Cu guvernul Maurer a început adevărata perioadă a politicii de independenţă dusă de Gheor­ghiu-Dej", a remarcat peste ani, unul dintre componenţii echipei, fos­tul mi­nistru al Afacerilor Ex­terne, Corneliu Mănescu. Specula­rea con­flictu­lui sovieto-chinez în favoarea intereselor de emancipare ale României, "declaraţia de inde­pen­denţă din aprilie 1964", des­chiderea către Occident, distanţarea de linia comună a statelor din or­bita Mos­covei, toate acestea au plasat România, în conformitate cu tezele "doctrinei Truman", în poziţia de fruntaşă a "lagărului comunist". Gheor­ghe Gheorghiu-Dej şi şeful său de guvern au fost atunci vedetele unei politici internaţionale prin care se urmărea crearea unei breşe în  blocul Moscovei.

În conştiinţa publică, importanţa  poziţiei lui Ion Gheorghe Maurer a devenit evidentă prin faptul că el a determinat alegerea lui Ceauşescu. Nu doar că l-a instalat în poziţia cheie, dar el i-a creat şi motivaţiile "cultului personalităţii". După invazia Cehoslovaciei în vara lui 1968,  ca să împiedice posibilitatea unei intervenţii sovie­tice prin schimbarea liderului, Mau­rer a susţinut "unitatea de monolit" a partidului în jurul lui Ceauşescu.

Până şi-a consolidat deplin poziţia, Ceauşescu l-a păstrat pe Maurer. Apoi l-a pensionat, eliminându-l astfel şi pe ultimul dintre foştii apropiaţi ai lui Dej şi cunoscător al ilegalităţii şi culiselor puterii.

În ceea ce priveşte opiniile lui Maurer privind rolul său în politica Românei, le-am consemnat astfel în 1995 (publicate într-o a treia ediţie sub titlul "Partea lor de adevăr", Editura Compania, Bucureşti, 2008): "Dacă aş rezuma, pe scurt, cele câteva decenii la care te referi, aş spune că foarte puţin din ceea ce doreai puteai face în timpul lui Stalin. Iar în timpul lui Ceauşescu, la fel.

Activitatea mea cea mai însemnată şi cea mai bună au fost vizitele în ţările capitaliste, faptul că am intrat în contact cu oamenii politici din aceste ţări, că am încercat să ieşim din starea de izolare a sistemului socialist ce ne fusese impusă, că m-am străduit să-i fac să înţeleagă, pe politicienii din celălalt sistem, dorinţa României şi a conducerii ei de ieşire de sub hegemonia sovietică.

În aceste contacte explicam politica în slujba căreia mă aflam şi eu. Şi cred că, în mare măsură, am reuşit, deoarece am dobândit o anume preţuire din partea politicienilor contemporani şi prin ea, un prestigiu pentru România în faţa ţărilor reprezentate de ei. Şi nu cred că am greşit imaginându-mi că acesta e cel mai însemnat lucru din cele ce puteau fi făcute atunci. De altfel, nu este o mare deosebire între politicienii care se numeau comunişti şi ceilalţi."


NU DISTINGEA ÎNTRE "STÂNGA" ŞI "DREAPTA"
Maurer mi-a declarat şi mie că, luat prin surprindere de boala cu dez­nodământ fulgerător, Gheorghiu-Dej l-ar fi sfătuit pe el să-i ia locul. Pe motiv că nu e român, nici muncitor, a refuzat.

Zvonurile au ajuns şi la a doua ge­neraţie de lideri comunişti din echipa lui Ceauşescu... Dumitru Popescu şi-a imaginat astfel situaţia în care România ar fi fost condusă de pragmati­cul fost prim-ministru: "Maurer nu cred că avea vocaţia conducătorului de partid şi de stat. După cum îl cunosc era de o mare comoditate, înnăscută aş spune, şi cu pregnante înclinaţii aristocratice, de boier, de senior. Probabil că şi-ar fi făcut o curte strălucită, şi-ar fi ales oameni pe sprânceană, ar fi introdus maniere alese în conducere. I-ar fi pus pe alţii să facă ceva, el nu părea deloc tentat să se consume, să ardă.

Om inte­ligent, cu o largă perspectivă în politică şi în viaţa curentă, instruit, dotat cu un cinism ce nu cred că decurgea atât din cultură, cât mai ales din firea lui, ar fi fost un lider imprevizibil. Pentru el nu cred că ar fi contat ce drum apuca România, putea să fie de dreapta, putea să fie de stânga, putea să fie de centru.

Fiind funciarmente pragmatic, probabil că ar fi acceptat orice soluţie favorabilă (...). Elita ar fi dus-o bine cu el, dar, pro­babil, masele ar fi fost neglijate. Ar fi dat posibilitatea elitelor să se des­făşoare, să se afirme, să se simtă la ele acasă, n-ar fi operat ingerinţe în cultură, fiecare ar fi gândit ce vrea, ar fi spus ce vrea. Ar fi fost o democraţie sui generis limitată la o castă. Pentru rest ar fi putut să subscrie să se aplice re­guli generale ale socialismului".

Din amintirile mele despre Mau­rer, ţin minte mai ales că nu-şi împlinise ma­rea dorinţă. Visa, din tinereţe, să scrie o carte. Fixase titlul încă din vara lui 1944 - "Marx şi lumea de azi". A murit la 98 de ani fără să fi scris, din ea, măcar un rând.