Prin ţara gulaş-socialismului

Sejurul budapestan a fost în cea mai mare parte rezervat obiectivelor turistice, căci erau multe lucruri frumoase de filmat. Insula Margareta, podurile de peste Du­năre care numai albastră nu era, centrul capitalei cu celebra arteră comercială Vacziutca, arhitectura imperială a numeroaselor clădiri, monumentele, Parlamentul, Bastionul Pescarilor etc...

Serile erau re­zervate bântuirii prin magazinele de toate felurile în care mai toate mărfurile îţi făceau cu ochiul, singura rezistenţă la cum­părarea lor fiind determinată doar de subţirimea portofelelor. Aşa că principala acti­vitate era să căscăm gura şi ochii pentru a ne face o idee cât mai exactă despre socialismul gulaşului, net superior, din punctul de vedere al consumatorului, celui din celelalte ţări "frăţeşti".

Ca turist, am mai vizitat Cehoslovacia şi RDG-ul, cu o firească trecere prin Ungaria. Am avut, deci, prilejul să compar şi nivelul de trai din aceste ţări. Medalia de aur i-am atrbuit-o din nou Ungariei.  Ca mai întotdeauna, mioritica patrie mumă s-a clasat, şi la acest capitol, în fruntea cozii. Formula cât se poate de sintetică a acestui trist fapt am auzit-o exprimată în gura mare într-un magazin, de un oltean, aflat şi el în vizită, împreună cu un nu­meros grup de turişti. "Muică, uite ce au ăştia aici!". Tonul admira­tiv-in­vidios nu a fost contrazis de nici unul dintre juveţi, şi ei vizibil impresionaţi de diversitatea mărfurilor şi de modul lor de prezentare. Un oltean rătăcit la raionul de cosme­tice, unde pare-se că-l tentau spray-urile deo­dorante şi care habar n-avea de limba maghiară, a încercat să-şi rezolve problema, apelând la universalul limbaj gimnastic al mâi­nilor.

Cum acesta nu prea a funcţionat, omul a încercat o soluţie ergono­mică şi anume a înşfăcat de pe tejghea un tub de spray pe care tocmai îl cumpărase un băştinaş, a pompat o dată în palmă, a mirosit-o şi plăcându-i ce a aflat i-a arătat cu degetul vânzătorului tubul cu pri­cina, întorcându-l apoi spre el, ceea ce voia să însemne că doreşte să cumpere şi el unul la fel. Mesajul a fost înţeles de această dată. Numai că a urmat o lecţie. Vânzătorul a luat tubul respectiv, l-a pus înapoi pe raft, a luat de acolo două tuburi noi pe care le-a dat unul băştinaşului şi pe celălalt melteanului. Un fleac în spaţiul carpato-dunărean, dar o dovadă de elementară civilizaţie comercială în Ungaria.

Itinerarul nostru în ţara vecină mai cuprindea şi o raită prin provincie. Localităţile alese erau Györ, Sopron, Székesfehérvár. Bineînţeles şi renumita zonă viticolă  Tokaj. Dacă la Györ şi la Tokaj ştiam ce vrem să filmăm, în celelalte două oraşe nădăjduiam să fim ajutaţi de gazde. Le-am explicat că am dori să aflăm de la ei ceva specific acelui loc. Şi numai acelui loc.

Ca să fiu mai explicit le-am dat un exemplu dintr-un reportaj despre Olanda, pe care autorul l-a început arătând o mână cu palma întoarsă în sus filmată în aşa fel încât liniile din palmă desenau un W. Comentariul spunea că una din primele în­văţături pe care mamele le transmit progeniturilor este că acel W vine de la Werke, adică de la muncă. Acesta fiind marele "secret" al prosperităţii batavice. Acest exemplu nu mi-a folosit la nimic, întrucât cei cărora m-am adresat nu aveau vreo idee că am putea filma ceva asemănător în localităţile cu pricina. Nu ştiu însă cum s-a făcut că din povestea mea ceilalţi au înţeles că reportajul din Olanda a fost făcut de subsemnatul, ceea ce mi-a ridicat statutul profesional în ochii gazdelor. Nu m-am mai obosit să dezmint falsa impresie, lăsând lucrurile aşa cum au căzut...

Primul popas l-am făcut la Györ, unde se fabricau, sub licenţă germană, autocamioanele de mare tonaj Mann.  Auzisem în ţară că se proiecta o colaborare a fabricii braşovene similare cu omoloaga sa maghiară, aşa că am găsit nimerit să fac un fel de avanpremieră. A ieşit un reportaj insipid.

Amintirea cea mai pregnantă care mi-a rămas din acel oraş a fost demonstraţia invo­luntară pe care ne-a făcut-o Iancu cu privire la re­voluţia sexuală în plină desfăşurare în Ungaria.

La vreo oră după cazarea la hotel am ieşit cu Adrian să ne dezmorţim puţin printr-o plimbare prin centrul oraşului. Iancu, un flăcău cu mult succes la femei, venea într-o viteză cosmică spre hotel însoţit de o frumuşică fetişcană care părea că de abia ajunsese pe băncile liceului. Au dispărut rapid în hotel. Nu aveam vreun dubiu asupra derulării evenimentelor, dar credeam că respectiva era vreo cunoştinţă mai veche de-a Don Juan-ului de Iancu. Mai pe seară supoziţia ne-a fost dez­minţită chiar de cel în cauză. O "agăţase" doar cu vreo oră în urmă, cu scopul declarat şi imediat acceptat al unei inti­mităţi depline. Faptul era prezentat de Iancu drept ceva banal, sexul frumos maghiar fiind complet dezinhibat în această privinţă, ceea ce Iancu ne-a mai exemplificat  de vreo două ori şi după ce ne-am întors la Budapesta. Iar ne-o lua­seră ungurii înainte...

Ajunşi la Sopron, cel mai vestic oraş al Ungariei, aproape lipit de graniţa cu Austria, am filmat imediat - căci aveam numai o zi la dispoziţie - teatrul în aer liber amenajat la intrarea într-o uriaşă carieră de piatră. Designerii folosiseră cu o de­săvârşită măiestrie "decorul" natural, aşa că spectacolele de orice fel prezentate acolo se bucurau de o numeroasă asistenţă atrasă şi de ineditul acestei "săli".

Sigur că din itinerarul vestic nu putea să lipsească celebrul vin roşu local "Sânge de taur", parcă Bikavar este numele sub care se co­mercializează în lumea întreagă, drept care am zăbovit asupra lui mai mult în ca­litate de degustători  decât de reporteri, nu de alta, dar ca să-l putem compara cu mult mai celebrul Tokaj, ultimul obiectiv aflat în programul nostru de filmare. După înse­rare, Iancu ne-a propus să mergem la fai­moasa discotecă din localitate, discotecă amplasată la câţiva metri de graniţa austriacă. Macaroana ne-a fost tăiată în preajma stabilimentului vizat, de doi cerberi apăruţi ca din pământ, care ne-au cerut să le arătăm permisele de graniţă. Pare-se că băieţii erau însărcinaţi să ne păzească de ispita de a sări pârleazul austriac, aşa că, în lipsa buclucaşelor permise, am fost siliţi să facem stânga-mprejur.  

Înainte însă de a sosi la renumita podgorie a Tokaj-ului, am mai făcut un scurt popas la Székesfehérvár, un fel de Alba-Iulia toponimică a maghiarilor, numele-i con­ţinând particula feher, care înseamnă alb în ungureşte, dacă memoria mă mai ajută. Erau destule vestigii romane în zonă, dar nimic deosebit de filmat, mai ales că peli­cula, normată mai generos în cazurile deplasărilor peste hotare, era totuşi pe terminate, aşa că ne-am mulţumit numai cu oh-uri, ah-uri şi ţâţâituri admirative pentru a nu ne dezamăgi amabilele gazde.

Sosirea noastră la Tokaj, pe la începutul primăverii, era cât se poate de nepotrivită din punctul de vedere al filmării.  Podgo­riile arătau jalnic, aşa cum arată orice podgorie înainte ca vegetaţia, adormită atunci, să le poată înfrumuseţa. Scheletele lemnoase ale tulpinelor, lipsite de sma­raldul frunzişului şi de rubi­niul ciorchinilor zgâriau retina.  A trebuit aşadar să ne mulţumim doar cu diapozitivele care imortalizaseră podgoria în vremea ei de maximă strălucire. Câteva dintre ele şi anume acelea care înfăţişau doar ciorchinii generoşi cu boabe masive, ne-au lăsat cu gura căscată.

Toţi ciorchinii erau în­cătuşaţi de un fel de pânză de paianjen. Ziceai că erau tocmai buni de aruncat. Nedumerirea ne-a fost repede risipită de tânărul oenolog care ne-a fost călăuză. Nu era pânză de paianjen ci un fel de ciupercă. În virtuţile cam ciudate ale acestei ciuperci am înţeles că ar sta secretul aromei unice a vinului de Tokaj. Datorită ei se obţinea o esenţă numită Aszu, care, adăugată în diferite proporţii vinului propriu-zis, determina şi calitatea licorii. Astfel, un procent mai mic era destinat soiului numit Szamorodn, care alcătuia grosul producţiei podgoriei şi care se comercializa la preţuri mai accesibile.

Sorturile superioare erau cele cărora li se adăuga esenţa respectivă în cantităţi mult mai generoase, preţurile crescându-le corespunzător. Podgo-renii le numeau de prima Aszu şi de secunda Aszu, ultima fiind şi cea mai scumpă. Mult mai scumpă. În Los Angeles am văzut butelcuţe de 750 de ml al căror preţ depăşea binişor 20 de dolari.

Obişnuiţi ca în finalul oricărei filmări în podgoriile mioritice să fim întrebaţi dacă ne-am adus şi canistre - întrebare inutilă, căci acestea făceau parte automat din arsenalul echipei de filmare - care să se umple ochi cu un cadou din partea firmei, am rămas cam şocaţi când la plecare ne-am ales doar cu o strângere de mână. Nu ne aşteptam fireşte la o canistră, dar nici să plecăm cu buzele umflate. Le-am cerut atunci să ne vândă câte o sticlă. Ni s-a spus că nu pot vinde, aşa că, "sim­ţindu-se" în sfârşit, ne-au dat ca amintire amândurora o fiolă de 250 de ml. Una singură pentru amândoi, să fie clar. Nimic pentru restul echi­pei. Aici, le-o luaserăm înainte un­gu­rilor...

A doua zi am plecat spre Budapesta unde am mai lălăit-o o seară şi o dimineaţă. După amiază am luat trenul spre patria mumă. Vameşii români  nu ne-au scotocit prea mult prin bagaje. Probabil atât datorită paşapoartelor de serviciu cât şi faptului că aparatul de filmat era pus "întâmplător" la vedere. Nu a trebuit deci să ne mai scotocim prin buzunare pentru dările cuvenite.
Din tot ce am filmat s-au difuzat pe post doar reportajele de la Tokaj  şi de la teatrul în aer liber din Sopron.