Problema dezarmării, în viziunea lui Nicolae Ceauşescu

În primăvara anului 1989, imagi­nea politică pe care Nicolae Ceau­şescu o avea în străinătate era afectată pu­ternic de criza economică prin care trecea România şi de măsurile de austeritate primitive impuse de acesta naţiunii române, începând din anul 1981.

Totodată, ambiţia sa de a achita integral datoria externă a ţării şi de a interzice contractarea de către statul român a unor credite din străinătate, precum şi ideea privind desfiinţarea concomitentă a Organizaţiei Tratatu­lui de la Varşovia (OTV) şi Orga­nizaţiei Tra­­tatului Atlanticului de Nord (NATO) ofereau numeroase argumen­te defavorabile României unor lideri politici şi militari străini, care consi­derau că Nicolae Ceauşescu nu este în toate minţile.

În opinia lui Nicolae Ceauşescu, exis­ta o strânsă legătură între princi­piul dezarmării generale şi des­fiin­ţarea celor două blocuri politico-m­ili­tare antagonice din Eu­ro­pa, în­fiinţate în anul 1949, res­pectiv 1955. În retorica sa, liderul PCR a folosit de­seori i­deea recu­noaş­terii echi­valenţei între cele două alianţe, fără să amintească fap­tul că a pre­luat-o de la Nikita Hruş­ciov. Practic, li­derul sovietic a fost cel care a utili­zat-o pen­tru prima dată, la Geneva, în iulie 1955, la doar două luni după sem­narea Tratatului de la Varşovia.

Prin propunerea respectivă, Nikita Hruş­ciov a dovedit încă o dată faptul că Organizaţia Tratatului de la Varşovia era o creaţie so­vietică, "ţările prietene" din cadrul alian­ţei neavând suficientă autoritate în privinţa înfiinţării sau desfiinţării acesteia.

Se pare că, cel puţin în primii ani, Organizaţia Tratatului de la Varşovia a contat mai mult ca o monedă de schimb în discuţiile dintre reprezentanţii Uniunii Sovietice cu Occidentul, spre deosebire de NATO, care devenise o alianţă militară în adevăratul sens al cuvântului.

La un moment dat, diplomaţia ro­mâ­neas­că a preluat leitmotivul lui Hruşciov. Apoi, în anii '80, în mijloacele de in­for­mare în masă ro­mâ­neşti au început să fie pre­zentate "concepţia ori­gi­nală a tovarăşului Ni­colae Ceau­şescu" des­pre desfiinţarea conco­mi­tentă a NATO şi a OTV, precum şi ideea dezar­mării generale, convenţionale şi nu­cleare.

La reuniunea de la Moscova a Consiliului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (22-23 noiembrie 1978), Nicolae Ceauşescu a încercat să utilizeze în folosul său cele două idei menţionate (ge­neroase şi utopice în acelaşi timp). Astfel, domnia-sa a criticat dur propunerile li­derilor militari sovietici de modernizare a arsenalului armatei române şi s-a declarat împotriva escaladării cursei înarmărilor între Est şi Vest. În discursul său, Nicolae Ceauşescu a spus următoarele: "Este imposibil de a accepta propunerile sovietice cu privire la înar­mările pentru cincinalul următor (1981-1985 - n.r.). Sigur, fiecare gu­vern şi partid sunt libere să hotărască aşa cum vor dori. Noi trebuie să vă spunem însă că nu putem să suportăm şi nu ne vom angaja pe această cale, pentru că ar însemna să punem în pericol nu numai realizarea planului de dezvoltare, dar să aducem grave prejudicii întregii situaţii economice a ţării şi, ca atare, şi consolidării statelor socialiste ale Pactului de la Varşovia, a capacităţii de luptă".

În opinia noastră, atitudinea de frondă a lui Nicolae Ceauşescu faţă de conducătorii sovietici - pe care acesta a afişat-o de ne­nu­mărate ori - a mascat problemele grave ale economiei româneşti. Liderul politic de la Bucureşti avea cunoştinţă despre slăbiciunile acesteia încă din anii 1970-1971, iar criza mondială de energie din anul 1974, precum şi cutremurul de la 4 martie 1977 au determinat în mod evident o acutizare a crizei economice din România.

În consecinţă, chiar dacă ar fi dorit să pună în aplicare planurile mareşalilor so­vietici, propuse la reuniunea de la Moscova de la 22-23 noiembrie 1978, Nicolae Ceau­şescu nu avea la dispoziţie suficiente resurse materiale şi financiare pentru a investi în arsenalul armatei române. Pe un asemenea fond, dezarmarea şi desfiinţarea concomitentă a NATO şi OTV păreau nişte soluţii normale de ieşire din criza economică în care se afla România şi din spirala confruntării permanente între statele NATO şi cele ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Opoziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de încercările Moscovei de a moderniza armamentul şi tehnica de luptă din dotarea armatei române a crescut în intensitate la începutul anilor '80, când efectele negative ale crizei economice din România erau evidente. În anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul atins în anul precedent, iar în 1986 s-a aprobat reducerea unilaterală cu 5% a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Totodată, în cadrul unei întâlniri pe care a avut-o la 14 noiembrie 1986 cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a declarat: "Aproape 50% din efectivele armatei române lu­crea­ză la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării".

Aceste acţiuni unilaterale româneşti au perpetuat neînţelegerile între liderul de la Bucureşti şi comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, mareşalul sovietic Viktor G. Kulikov. Tensiunea dintre aceştia a atins un punct critic la 28 mai 1987, în timpul desfăşurării la Berlin a Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În cursul reuniunii, Nicolae Ceauşescu s-a opus, în prima fază, adoptării la nivelul întregii alianţe a principiului propus de mareşalul Viktor G. Kulikov, de reducere concomitentă a forţelor armate ale celor două blocuri militare din Europa "până la un nivel suficient, raţional".

Printre altele, liderul român a declarat: "Iată de ce pentru noi nu este acceptabilă ideea acestui principiu al stabilirii «suficienţei». Ce se poate înţelege prin «suficienţă»? Cine trebuie să stabilească şi ce reprezintă această «suficienţă»? Noi nu suntem în nici un fel de acord să dăm mână liberă nimănui, şi cu atât mai mult milita­rilor să stabilească ei cât trebuie să repre­zinte efectivele, armamentele şi cheltuielile mi­litare. Acestea sunt probleme ale popoa­re­lor, ale statelor, ale partidelor, iar problema nivelului armamentelor trebuie să o stabilească partidele, statele. În acelaşi timp, este necesar să se afirme cu toată claritatea necesitatea concentrării tuturor forţelor în vederea dezvoltării economico-sociale, ca o parte esenţială a întăririi capacităţii de apărare a statelor noastre".

Practic, Nicolae Ceauşescu considera că autorităţile de la Moscova au luat decizia respectivă fără să-i ceară acordul, deci se încălcase principiul privind neamestecul în treburile interne ale României. Dar o asemenea explicaţie nu putea să ascundă vanitatea liderului român. Acesta dorea să joace un rol important în negocierile dintre SUA şi URSS privind reducerea efectivelor mi­litare şi a armamentului din Europa. Astfel, prin succesele vizate pe plan extern, Nicolae Ceauşescu s-a străduit să refacă prestigiul său şi cel al României, afectate de profunda criză economică prin care trecea ţara.

Totodată, se poate remarca faptul că secretarul general al PCR s-a opus din nou pro­punerilor sovietice de modernizare a arsenalului unităţilor militare româneşti, la fel ca în noiembrie 1978, la Moscova. Motivul nemărturisit al respingerii planului auto­rităţilor sovietice a fost, şi de acea dată, criza economică din România.

În afară de duritatea cu care a respins principiul suficienţei forţelor militare - pe care atât sovieticii, cât şi americanii l-au aplicat ulterior în alianţele pe care le conduceau, fără să ţină cont de părerea liderului român -, se poate observa o contradicţie din finalul declaraţiei lui Ceauşescu. Acesta considera că o dezvoltare economico-socială, pe fondul unei scăderi concomitente a cheltuie­lilor militare, ar fi condus la întărirea capaci­tăţii de apărare a României. Numai că o ase­menea dezvoltare economico-socială, ne­însoţită de măsuri complementare pri­vind securitatea naţională, putea transforma România într-o pradă uşoară pentru orice stat care ar fi fost tentat să obţină prin presiuni şi/sau agresiune armată avantaje materiale, financiare şi/sau teritoriale pe seama statului român.

Cu toate că a adoptat o atitudine extrem de critică la adresa lui Viktor G. Kulikov, Nicolae Ceauşescu a semnat la Berlin documentul propus de mareşalul sovietic, inti­tu­lat "Cu privire la doctrina militară a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia". Alături de liderul român au semnat ceilalţi şase conducători ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Prin impunerea principiului "suficienţei forţelor", sovieticii au încercat, pe de-o parte, să reducă substanţial fondurile destinate iniţial programelor de dezvoltare a armelor convenţionale şi nucleare. Pe de altă parte, aceştia au alocat fondurile rezultate din stoparea temporară a cursei înarmărilor pentru continuarea procesului de restructurare a economiei sovietice.

Promovarea acestor idei în celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a fost realizată cu acordul lui Mihail Gorbaciov, care a acceptat, de asemenea, în anul 1988 reducerea efectivelor armatei so­vietice cu 500.000 de militari în anii 1989-1990, retragerea completă a şase divizii so­vietice de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG (circa 10.000 de tancuri şi 8.500 de piese de artilerie şi sisteme de lansare a proiectilelor împotriva forţelor terestre). Totodată, au fost desfiinţate marile unităţi retrase din statele respective în URSS, iar în cursul anilor 1989-1990, forţele aeriene so­vietice din partea europeană a ţării şi din statele comuniste unde existau baze aeriene sovietice au renunţat la 800 de avioane de luptă, în mare parte uzate moral şi fizic.

Analizând faptele, se poate constata faptul că Nicolae Ceauşescu a dat numeroase declaraţii în legătură cu adoptarea acelei direcţii strategice de acţiune politico-militară, însă nu a reuşit niciodată să o impună în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Paradoxal, în momentul în care mareşalul Viktor G. Kulikov a propus la Berlin principiul suficienţei forţelor militare, venind practic în sprijinul celor afirmate de nenumărate ori de liderul român, tocmai Nicolae Ceauşescu s-a revoltat şi a criticat concepţia de bază a noii doctrine a alianţei.

Pe de altă parte, liderul român a propus în noiembrie 1978, la reuniunea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ, reducerea efectivelor militare de către marile puteri şi retragerea unor unităţi în limitele frontierelor naţionale. După aproape 10 ani, li­derul sovietic Mihail Gorbaciov a ajuns la aceeaşi concluzie şi a procedat, unilateral, la retragerea a şase divizii de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG.

La prima vedere, Nicolae Ceauşescu a reuşit să-şi vadă îndeplinită propunerea, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că situaţia politico-militară şi economică internaţională era cu totul alta în anii 1988-1989 comparativ cu anul 1978.